Studenții care au îmblînzit Zimbrul din Carpați

N-au prins momentul în care mașinile ARO alergau pe toate străzile din țară și din Europa, turîndu-și motorul zgomotos. Nici nu se numără printre cei care își amintesc cum torceau motoarele în garaj în timp ce părinții lor meștereau cu grijă sub capotele deschise. Însă pentru Nistor Gabriel Calancea, student în anul al II-lea la Facultatea de Mecanică Iași, autovehiculul 4×4 reprezintă un simbol de neînlocuit, un simbol pe care a simțit nevoia să-l salveze, apelînd la ajutorul altor îndrăgostiți de marcă. A organizat în colaborare cu facultatea un concurs de design prin care a testat creativitatea a 25 de studenți, cărora le-a încredințat misiunea de a reînvia pe foaie sa ori la calculator colosul pe patru roți. Iar după ce Silviu Ceaușu i-a desenat altă față, au dus proiectul într-un atelier, să-l facă să prindă viață. Astfel au pus bazele unei echipe care are un singur scop. Acela de a înfige din nou insigna ARO pe capota zimbrului. Băieții își propun ca pînă în 2014, prototipul construit după desenul cîștigător, IARO Camarad, să accelereaze pe propriile roți dintr-un atelier al Mecanicii din Iași.

Pînă cînd nu au văzut afișul în ca­re diferite modele ale unei mărci de mult apuse parcă pozau în diverse ipos­ta­ze, Nistor Calancea, Silviu Ceaușu și Dan Talmaciu, studenți de la Fa­cul­ta­tea de Mecanică, nu se cunoșteau într-atît de bine încît să știe că se a­dorm și se trezesc cu aceeași pasiune în gînd. Toți cunosc mirosul benzinei și al motorinei mai bine de­cît pe cel al unei flori abia înrodite, iar pen­tru ei sca­unele încolăcite cu huse de polistiren sînt mai confortabile decît orice fo­to­lii cu masaj din mall-uri.

Gheparzii fără pete, născuți într-o uzină sub mîinile a zeci de muncitori, i-au prins pe Nistor, Silviu și Dan în vraja lor, din care nu vor să mai sca­pe. Dar asemenea lor mai sînt și alții, pen­tru care adrenalina pe care o simți a­tunci cînd iei viraje bruște la viteze a­­mețitoare este cel mai bun energi­zant. Ceea ce îi unește pe cei trei este afec­țiu­nea lor pentru una din felinele mai bătrîne, care de mult timp nu și-a mai încălzit anvelopele într-o vînătoare pe străzile României. ARO este un nu­me care îi pasionează pe toți, iar du­pă ideea lui Nistor, au for­mat echipa ARO Revolution, și vor să scoată marca din nou în fața sema­fo­a­relor roșii din Ro­mânia. „Intenția cu care am pornit este de a reînvia practic un simbol au­tohton care a fost pier­dut sau făcut să fie nimicit, pentru că la un moment dat a devenit chiar un pe­ricol pe pia­ța internațională pentru al­te companii. Și atunci a fost înjun­ghiat, pus în ge­nunchi și a dispărut ca brand”, îmi zice Nistor, aruncînd o privire se­rio­a­să pe sub ochelari. El vede mun­ca pe care o face ca fiind o „misiune patriotică”, simte că datoria lui ca ce­tă­țean român este și aceea de a proteja toate simbolurile țării. „Sin­cer, este simplu să te prefaci că reali­zezi cu adevărat o schimbare, că dacă cons­tru­iești un prototip după o veche mașină ARO, gata, a reînviat brandul. Dar noi, după ce vom termina acest proiect, vom mer­ge mai departe și spe­răm să putem scoa­te pe piață produ­sul finit, iar acesta, pe viitor, să umple toa­te șoselele din ța­ră.”

Așezați la cîte un capăt al mesei, Silviu și Dan îl privesc aprobator, de­și pentru ei marca nu este în totalitate moartă, fiindcă încă mai au posibilitatea să se țină strîns de volanul unui ARO. Una dintre rudele lui Silviu de­ține de foarte mulți ani o astfel de ma­șină, din clasa celor inspirate du­pă mo­dele rusești. „Mai știu doar că era un IMS. Cînd eram mic, unchiul meu mă ducea la plimbări pe tot felul de drumuri, unele atît de pietruite încît tre­buia să ții strîns de scaun ca să nu dai cu capul de tavan. Dar din păcate, pentru că eram copil, n-am apucat niciodată să o conduc.” Ce nu știa el cînd abia învăța tabla înmulțirii era cît de mult îl va inspira astăzi mașina un­chiu­lui la concursul de design auto. „Pri­mul meu desen a fost după un ARO mai vechi, 4×4, însă apoi mi-a venit ideea să fac și un IMS. Așa, deodată, pur și simplu, mi-am amintit de drumețiile făcute. Am încercat mai multe varian­te, să văd care s-ar potrivi, care va fi mai apreciat. După ce am cîștigat, am fost fericit ca orice artist care-și vede creația scoasă pe drumuri”, îmi spu­ne Silviu, în timp ce mai mușcă puțin dintr-un covrig pe jumătate mîncat.

Pe de altă parte, Dan își începe fiecare zi învîrtind volanul unui ARO M461, sau, după cum este cunoscut, Zimbrul din Carpați. „Pentru mine, marca acestui autovehicul a fost ți­nu­tă vie pînă astăzi prin pasionații de off-road care folosesc aceste mașini în drumeții și concursuri. Sincer, sînt mîndru să văd că s-au înființat și clu­buri în care pasionații 4×4 se pot întîlni și duc mai departe imaginea ARO”. Plă­cerea cu care își aduce aminte de mo­men­tul cînd și-a cumpărat propriul zimbru spune că este și motivul care l-a îndemnat să participe în promovarea proiectului început de colegii lui. „La început doar mă ocupam de promo­va­rea competiției pe blogul meu perso­nal, dar, cu timpul, Nistor m-a agățat. Împărțea aceeași pasiune pentru ma­șini clasice ca și mine, iar deodată vine cu o idee, «nu vrei să faci parte din echi­pa noastră?»”. Această întrebare nu i-a căzut ușor, pentru că nu știa sigur da­că ar trebui să accepte, dacă va avea timp să se ocupe de proiect, însă răspunsul parcă i-a venit de la sine. „Pînă la urmă a fost simplu, e ARO, pasiunea mea, nu aveam cum să zic nu”, îmi răs­punde rîzînd ușor Dan.

Născută odată cu copilăria

Acum concursul se află la etapa formării echipei și băieții au realizat o schemă prin care ta­len­tele fiecăruia să fie drămuite chib­z­buit. Silviu va ju­ca rolul arhitectului, el va urmări progresul realizării proto­tipului prin schi­țe­le sale, iar orice mo­dificare va trebui să treacă mai întîi de pragul lui. Dar preferă mai de­gra­bă să se ocupe doar de desenat, o abi­li­tate pe care a cultivat-o de mic pînă cînd, în clasa a X-a, a descoperit un­de îi va fi mai utilă mînuirea creionului. „Cînd eram copil, mama îmi făcea tot felul de de­sene pentru la gră­di­ni­ță. Nu spărgeau gura tîrgului, dar pe mine m-a prins să tot încerc și să repet pînă cînd la liceu am încercat să realizez schi­ța unei mașini.” Tînărul se ridică puțin de pe scaun și i se pot observa mî­i­ni­le lungi și subțiri, numai bune pentru a pu­tea stăpîni contururile pe hîrtie. „Pri­mul meu desen de mașini a fost al unui Mercedes, clasa R, altă marcă apro­piată inimii mele. Problema era că nu reușisem să fac nimic cum trebuie, nu nimeream perspectiva, hașura nu-mi ieșea, iar forumul pe care am postat desenul mi l-a criticat foarte tare. Dar de acolo am învățat.” Îmi demons­trea­ză asta printr-o poză de pe telefonul său a unui Volkswagen Golf, reali­zat pe peretele camerei care parcă gonea din fundalul alb.

Colegul său de an, Nistor, deși abia student în anul a II-lea la Facultatea de Mecanică, se poate mîndri că are în desagă suficientă experiență și ani în care i-au trecut prin mînă tot felul de piese și componente, încît, dacă ar dori, ar putea ține locul mecanicilor în construirea prototipului. „Iubirea mea pentru mașini și mecanică am căpă­ta­t-o de mic copil, și aici e vina pă­rin­ț­i­lor mei. Ei aveau o mașină clasică, un Ford Cons 64 care, încetul cu încetul, m-a împins să îmi doresc să învăț mecanică, iar asta mi-a prins bine, pen­tru că, odată ce am început să conduc mașina, am și stricat anumite lucruri, dar pe care apoi eu le-am reparat.” Fa­ța lui Nistor, în comparație cu a ce­lor­lați doi studenți, trădează faptul că nu sînt de aceeași vîrstă, dar pe tînăr acest lucru nu-l deranjează. „Am lu­crat ca me­ca­nic o perioadă în Franța, în­ce­pînd de jos, cu vehicule lejere, ma­șini mici. Du­pă am ajuns lucrez la un club care pre­găteau mașini 4×4 pentru pasio­na­ții raliului Paris-Dakar, de unde am în­vă­țat foarte multă me­ca­ni­că de competeție.” Nistor își întinde brațele că­tre mine și îmi arată pal­me­le care au migălit zi și noapte piese și instrumen­te. „Ultimul meu job din Franța a fost ca mecanic-șef la o fir­mă de transport, unde aveam 65, 70 de camioane și alți cîțiva mecanici sub surpravegherea mea. Perioada cît am locuit aco­lo mi-a arătat foarte multe despre in­gi­nerie și mecanică.” Dar lui Nistor tot îi lipsea ceva care să-i ateste experiența acumulată, așa că a venit în România și s-a înscris la facul­tate. „Nu mi-ar displăcea ca pe viitor să devin și profesor, deși îmi place viața activă de mecanic de com­pe­ti­ție. E ceva diferit atunci cînd alergi pe teren cu un vehicul 4×4, simți foar­te bine acel sentiment de libertate.”

De aproape trei ani, Dan oferă sfaturi și îndemnuri oricărui în­ce­pă­tor ce dorește să apese pentru prima dată pedala de accelerație a unei mașini. Blogul său l-a folosit pînă acum în promovarea concursului, dar cunoș­tin­țele căpătate pe tastatură le va utiliza și pentru a fi un sol pentru toți cei care doresc să afle cum decurge construc­ția. „Blogul l-am început acum cinci ani și am vrutt să scriu articole, memorii, ca într-un jurnal, dar cînd m-am mu­tat pe WordPress am descoperit ce chiar pot să fac.” De la texte ajutoare despre cum să trebuie curățată o ma­și­nă clasică, pînă la sfaturi despre ale­gerea anvelopelor, Dan s-a străduit să scrie cît mai multe. Acum însă își va folosi pagina pentru a promova cît mai mult concursul lor. „În primul rînd voi realiza un blog special pentru acest proiect, în care voi scrie pas cu pas progresele ARO Revo­lution iar paralel cu ea voi scrie pe blogul meu opinii despre cum se descurcă bă­ie­ții”, îmi rostește tînărul în timp ce-și plimbă mîinile prin părul de culoarea ziarelor învechite.

***

Deocamdată echipa se rezumă doar la cei trei însă știu că restul care vor fi primiți trebuie să fie „cei mai buni în do­me­niul lor. Unul poate să fie excelent la toate, dar cineva care se pricepe la orice, nu termină niciodată ni­mic. Sil­viu dacă realizează de­signul nu se va băga cu coatele în instrumen­te și ca­po­te. Pe schema realizată de noi se vede clar cine și ce face.” Nistor își ridică cu forță ghiozdanul de pe un scaun și începe să-l scotocească, în­tor­cîndu-l pe toate părțile pînă gă­seș­te ceea ce cau­tă. O filă mare îmi este în­tinsă sub nas, iar tînărul, cu vîrful de­getului arătător, mă ghidează ca pe o hartă, explicîndu-mi scopul fiecărei că­suțe. „Vom fi în to­tal 50 sau 60 și cu toții vom lucra ca să îndeplinim sco­pul de la care am ple­cat și pe care eu, Dan și Silviu îl îm­părțim de multă vreme. Credem că mar­ca ARO poate fi readusă înapoi, iar noi vom fi cei care o vor face.”

Paul ANDRICI