Testamentul unui veteran rătăcit acasă

„Mi-e groază și numai faptul că îmi amintesc îmi face rău. Dar mai bine nu mai spun nimic pentru că îmi vine să plîng”, spune cel mai bătrîn om din Mogoșești despre bătălia pe care a dus-o cu rușii acum șaizeci de ani. Dar nu mai ține socoteala timpului și peste amintirile sale s-a depus cenușa, așa cum s-a depus peste batali­onul lui într-o noapte geroasă de noiembrie. Gheorghe Alexandrescu a pornit prin Bărăgan, pămînt necălcat pînă atunci de om, alături de alți 3000 de soldați, să „lupte cu rusu’”. Au trecut Dunărea și au mers patru nopți și patru zile încheiate pînă pe front. Au mîncat doar biscuiți dați prin rîșniță „înmuiați în apușoară”. Bătrînului i se pare acum că drumul acela a fost precum cursul lin al unei ape de munte. Căci abia după război a început să ia întorsături dureroase și să se lovească de stînci. Atunci cînd și-a dat seama că luptele au săpat prea mult în pămîntul natal.

Veteranul mai vorbește acum doar cu Dumnezeu, El e singurul care îl as­cultă. L-a ascultat și în război. „Cînd m-au luat, a început să plîngă mamaia și mi-a zis: «măi, ia-ți Epistoliile că nu te mai vede mama». M-am îm­bră­cat și am plecat. Cartea aia o am și acum. Am pus-o la veston în buzunar, aici și cu ea am venit. Fluierau gloanțele pe la ureche și la mine nu au ajuns”. Bă­trî­nul face un semn cu mîna parcă pen­tru a alunga gloanțele pe care i se pa­re că le vede aievea. Se trezea di­mi­ne­ți­le și își găsea vestonul găurit pe la mî­neci, la brîu, la guler. „Și îți spuneai: «uite, băi, au trecut gloanțe prin mantaua mea, dar nu m-au atins»”. Era să moară de atîtea ori încît nu își mai amintește. Po­vestește cum odată a început să îi miroase din senin a ars. „Și cînd-colo, ardea cartea mea de rugăciuni. A stră­puns-o un glonț fierbinte chiar aici”, și îmi arată umărul stîng, dezvelind ves­ta de lînă ciupită de molii. „Atunci am fost rănit tare, m-au legat cu sîr­mă. Am fost scos de la post și m-au băgat în spital, dar după ce m-am vindecat, au spus: «gata! Te-am reparat! Mînă pe poziții!» Doamne ferește ce a fost acolo! Ce să mai spun? Cum mer­geam noi pe morți?”, și bătrînul face un semn mare de cruce, rostind pentru sine o ru­găciune neterminată și de neînțeles în timp ce își aruncă privirea la cele două icoane din colțul camerei.

Chipurile sfinților abia se lasă ghi­cite de înegreala sub care stau as­cun­se. Fostul soldat Alexandrescu își pe­tre­ce zilele într-o încăpere strîmtă foarte călduroasă. Spune că, după ce a trecut prin niște ierni prăpăstioase, frigul i-a intrat în oase. Mai bagă din cînd în cînd cîte un lemn în gura sobei, scormonind jarul. Pe masă stă un ceas ale cărui ace s-au oprit la ora 3.30 și un te­levizor cu ecranul gri, ieșit în față, cu tubul din spate atît de lung încît bă­trînul își ține pe el cîteva cărți. Nu mai funcționează de mult, dar nici înainte nu își petrecea timpul în fața lui. „A­veam multe treburi de făcut. A­veam pămînt mult, creșteam porumb, grîu, vie. Scoteam sute de kilograme de vin, puteam să mă scald în el”.

Doar vodca e bună la ruși

Spune acestea netezind capătul lin­țoliului zdrențuros de pe pat, în­cer­cînd să ia cu degetele o scamă care nu există. În cameră sînt două paturi, pen­tru că înainte „pe ăsta stăteam eu, iar pe celălalt soția mea. Vorbeam așa ore întregi, eu despre ceva, ea despre alt­ce­va”. Își amintește despre partenera lui de viață ca fiind o femeie „frumoa­să și cuminte. Suflet ca al ei nu am găsit niciodată”. Pe peretele din came­ra „de curat” stă agățat tabloul lor de nuntă. Arată spre el și îi scapă un suspin. „Da, da, frumoasă mai era. Ne-am cunoscut la baluri. Ne vedeam la Ciu­rea, la Sîrbești. Ne întîlneam, dan­sam, bomboane, dragoste. O întrebam: «mai vii duminică? Vin, măi, Ghițișor», așa îmi spunea”. Acum stă singur cu gîn­du­rile sale, așteptînd să treacă timpul. „Pînă mîine mai sînt 14 ore” și aruncă un ochi la ceasul de pe masă care nu mai numără timpul.

În 1935, cînd trebuia să îl eli­be­re­ze din armată, a fost luat în concentrare. Și imediat după, a început răz­bo­iul. A făcut scheme de luptă și școală de război timp de trei ani, după care  doi ani și opt luni nu s-a mai dezlipit de front. A străjuit la porțile din Cotul Donului pentru a apăra interesele ger­­manilor și, uneori, nu mai știa pentru ce luptă. Știa doar că „noi cîștigam Ba­sarabia dacă trăia deșteptul ăla de a­m­e­rican. Dar el a simțit că Lenin ocupă Europa, trece și Oceanul așa că a tri­mis armată, aviație ca să distrugă scum­pa asta de țară! Ne-a zdrobit și au luat Ba­sarabia!”, spune veteranul aproape stri­gînd, cu o voce guturală, tremurîndă. Apoi, dintr-o amintire uitată undeva în adîncul minții, începe să recite: „Ba­sa­rabio, Basarabio, mă scol cu lacrimi în ochi pentru tine și cu lăcrimi în ochi mă culc”. Pentru el, rușii nu doar că ne-au dezbinat țara, dar sînt de vi­nă și pentru tot necazul pe care l-a tră­it. „Dacă se stîrnește un alt război cu rusul, așa cum mă vezi, eu am curaj! Iar mă duc! Pentru că știu să mă apăr de hoții ăștia din Răsărit! Am fost gre­na­dier în război”, spune el ridicînd pum­nul încleștat în aer, rîzînd pînă ce pata mică de pe obrazul stîng s-a făcut ro­șie.

Pentru că s-a dedicat cu însufle­ți­re luptei, a primit două brevete. Unul es­te de acum un deceniu, cînd a împlinit 90 de ani pentru „patriotismul de care am dat dovadă pe cîmpurile de lup­tă”. Documentul stă înrămat sub un strat de sticlă mîzgîlită de gîze iar în colțul stîng apare o poză atît de boțită încît cutele par a fi trasate cu cuțitul și apoi lipite la loc. În fotografie apar doi ti­neri soldați în uniformă care își strîng mîna camaraderește și schițează un zîm­bet vag. „Sînt eu și Bălan Alexandru, prietenul meu cel mai bun, eram ca frații. A murit acasă, după ce a fost ră­nit în luptă”. Mulți oameni dragi lui s-au pierdut în război. „Printre dîm­buri, ca în pîrloage, erau vreo 300 de sol­dați prieteni cu mine, din Ciurea, Piciorul Lupului, Curături, Sîrbești, aveam și cîțiva veri. Acolo au rămas. În Cotul Donului. Și cei trei frați ai mei au lup­tat cu mine. Unul a rămas în Crimeea, în slujba Celui de Sus”, îmi spune bă­trînul ridicînd privirea în tavan parcă încercînd să ghicească chipul celui pierdut.

Pentru celălalt brevet, acordat în 1995, Gheorghe Alexandrescu spu­ne că nu are nici un merit. „Cînd au trecut tancurile peste postul de co­man­dă, noi eram în tranșee de un metru adîn­ci­me și am ieșit cu grenadele. Dar nu trebuia scris numele meu pe brevetul ăla, trebuia să fie un coleg de al meu, el a atacat tancul, săracul. Și ăștia de la Pitești au greșit cînd au scris. În loc să îl pună pe ăla, m-au pus tot pe mine”.

„Caporalul s-a dus, l-a retezat un proiectil”

Bătrînul adună în palmă de pe fa­ța de masă din celofan cîteva firimi­turi rămase dintr-un boț de mămăligă și „două, trei boabe de poamă” de di­mi­neață. Răsuflă greoi și le pune pe toate într-un castron de tablă, scutu­rîndu-se pe mîini. Parcă mai bună era mîncarea de pe front decît ce mă­nîn­că acum, cînd a rămas singur. „Am co­lindat din cap pînă în picioare țara asta și am văzut pustnici în munți. Așa a­proa­pe duc și eu viața, de pustnic”, spune privind pe geam, ștergîndu-și încă firimiturile din palme. „Sînt om și eu, aș vorbi, aș arăta, dar nu am cui. Mă uit pe geamul ăsta și noaptea”, și își lasă privirea pe ochiul de sticlă slab lu­minat.

În minte i se perindă imagini de­loc ușor de povestit. Le-a adunat to­­tuși ca într-o traistă și mai scoate cîte una, ca unui călător căruia i se face foame pe drum și mai răscolește după o bucată de pîine. Își amintește cum, într-o sea­ră, mergeau cu armele în spate și deodată, în depărtare, au zărit o umbră nea­gră, mare. „Ne-am întrebat: «Doam­ne, oare ce se vede negru »? Cînd încolo, era infanteria, dragă! Dormea în ce­nu­șă. Era un ger de crăpau lemnele. Și ei s-au băgat în cenușă și dormeau cu armele între genunchi, uite-așa le ți­neau”, și pune palmele între picioare strîngîndu-le. „I-am strigat: «băi, tre­zi­ți-vă, că vin hoții și vă toacă aici! Dacă aruncă două-trei grenade, vă o­moa­ră!». Erau 50 de oameni gră­ma­dă. Unul lîngă altul, dormeau în șper­lă. Ne-au dat lacrimile atunci. I-am scu­lat, săracii, erau parcă de pe altă lu­me”. Într-o altă zi, a plecat în control pe linia de bătaie, el și un caporal „pe care am să îl țin minte pînă intru în pămînt: Codrea Neculaie. Eu eram frun­taș atunci; mergeam cînd unul îna­in­te, cînd celălalt. Și a venit deodată un proiectil, era cam din mine pînă în ușă și l-a retezat. Acolo a rămas. Am ve­nit înapoi, nu am putut să înaintez. Și m-au întrebat: «ce-ai, Alex­an­dres­cu?». «Caporalul s-a dus, l-a retezat un proiectil».”

Pe el însă Dumnezeu l-a ferit de moarte iar dorul de casă l-a ținut în via­ță. Vedea cum colegi de ai lui se ascundeau după grămezile de zăpadă și citeau scrisori plîngînd. Și cînd se întîlneau cu cîte un ofițer care purta har­ta la șold, „era bucuria noastră, pu­teai vedea încotro vine România, altfel nu aflai”. Și astfel știa către unde să își îndrepte privirea pentru a mulțumi celor de acasă pentru rîndurile pe ca­re le primea.

Pe prima linie a luptat de atîtea ori încît nu mai ține minte. Și era a­tunci atît de frig încît dacă „aruncai o cană de apă în sus, ajungea la pămînt în­ghe­țată”. Spune despre Divizia 14, în ca­re a luptat el că era „cea mai tare di­vi­zie! A fost refăcută de trei ori. Ne scoteau de pe poziții și aduceau soldați proaspeți. Nu mai aveau ce omorî”. Erau 70 de oameni de pe linia întîi ca­re se cunoșteau, chiar el avea doi ve­ri­șori. Au murit însă, „au rămas acolo, amestecați cu țărna. Atunci nu conta un om cum nu contează o țigară”.

Ultimele dorințe se sting ca lumînarea

Cînd a scăpat de pe front, nu a știut încotro să o apuce. A stat atît de mult timp departe de casă încît a uitat drumul de întoarcere. „Cînd m-am în­tors, îți venea să plîngi. Toate erau răs­turnate. Tataia era abătut, săracul. Au trecut pe aici divizii de ruși. El era în pădure și a auzit un plesnit, a urcat cîte oleacă, a legat calul de copac și a văzut vreo trei mașini de nemți care și-au pus pistoalele la tîmple și s-au îm­pușcat. Au văzut că era ocupat de la Ba­cău pînă la Mărășești și nu au vrut să mai meargă. Ai văzut ce inimă aveau și ei? S-au împușcat. Tare-au mai luptat săracii”.

Dar nu doar nemții au murit, căci la Cotul Donului, acolo unde și-a dus bătălia Gheorghe Alexandrescu, și-au dat sufletul aproape 200.000 de români. Într-o luptă care a ținut mai bi­ne de doi ani de zile despre care pu­țini români știu, dar care l-a marcat pe bă­trîn precum fierul încins pe piele.< Nea’ Gheorghe vede acum lu­mea tare schimbată. Oamenii nu s-au în­vă­țat minte, deși au trecut prin atîtea. „Îl vor mînia pe Dumnezeu, așa cum a făcut Ceaușescu”, spune el dînd din cap ca pentru a își aproba spusele. As­tăzi „poți să mori de zece ori, lumea numai nu îți spune: «ieși afară, fugi de aici! Du-te și mori! Ai trăit 100 de ani? Dă-mi pace să trăiesc și eu!» Sîn­tem acum în niște timpuri pe care doar Cel de Sus le pricepe. Eu sînt om greu, am văzut moartea de atîtea ori. Dar ni­ciodată nu mi-am dorit să mor mai mult ca acum”. A încercat primii doi ani de război să o evite, a lucrat la roa­bă, dar pînă la urmă nu a scăpat de a da ochii cu moartea. „Nu îmi era frică de ea”, spune fostul soldat pe un ton îm­păciuitor, resemnat. „Mai degrabă mi-e frică acum decît atunci. Și cel mai tare mă tem că am să merg pe lumea cealaltă fără să am o lumînare a­prin­să”. Cristina BABII