Trei frați moțați, în lemn sculptați

În bucătăria familiei Bodea zboa­ră „iepuricopterul”, care aterizează lin pe pagina mare de bloc de desen, lîn­gă ceilalți iepuri. „Ăștia sînt bebe ie­purași karate, o fetiță ying și una yang, aici iepurași mai prostuți, aici MO și FOCA iepuri, aici e unul care doar­me, unul zurliu, unul negru care rîde, una care se strîmbă, una care se dă mare, care se plînge, asta e unul gras care merge de Halloween, ăsta stă pe un veceu și citește…”, și ro­ză­toa­rele de pe hîrtia lui Catrinel par­că încep să alerge și să se fugărească.

Fetița de 12 ani mi-a întins pe masa din bucătărie toate operele ei artistice. Icoane pictate pe sticlă, cro­chiuri, desene hașurate, de toate for­­me­le, culorile și dimensiunile. Chi­ar dacă a făcut patru ani de scu­l­ptură și pian, dans sportiv, dans popu­lar, gim­nastică, tenis, înot și karate, cel mai mult îi place designul vestimen­tar și să împletească brățări. Ar vrea să se facă croitoreasă, să-și ex­pu­nă modelele ei de rochii încîlcite, așa cum îi plac. „Să nu se-nțeleagă de unde încep și unde se termină”, spu­ne fa­ta mîn­dră, strîngîndu-și migălos de­­se­ne­le. Abia aș­teaptă săptămîna vii­toa­­re cînd, la Pa­latul Copiilor, o să le aducă profesoa­ra materiale și un ma­nechin pe ca­re să-l îmbrace cum vrea ea. Mo­men­tan, doar desenează ro­chiile.

Lîngă ea, Mateea, sora ei de 9 ani, o pîndește cu urechile ciulite și cu ochii ca un titirez. Găsește repede ce căuta și, cu hîrtia în mînă, fuge la mama ei care stă la chiuvetă „uite mami ce a desenat Catrinel”, și un rîs zglobiu începe să alerge pe la ure­chilor celor din bucătărie. Și Mate­ea împletește măști și modelează la cursurile de sculptură, dar a făcut și ea deja pian, pictură, desen, gimnastică sau dansuri. Acum, ar vrea să facă „ar­tă fotografică”, dar e prea mică și nu o primesc la cursuri, așa că se în­de­letnicește cu șahul, la fel ca frățiorul ei mai mic Ștefan, care are abia șapte ani. Lui îi plac pianul și sculptura, ca și surorilor sale, dar, deși e abia în cla­sa I, și-ar dori ca dintr-a V-a să se-apuce de chitară.

„O gură cu limba scoasă”

„După ce am dat-o pe Catrinel la Colegiul Național de Artă «Octav Băncilă» și i-am întrebat pe ceilalți unde vor să meargă la școală în clasa I, mi-au strigat în cor, Octav Băn­ci­lă! Și le-am spus bine, hai. E foarte greu, însă față de o școală normală, pentru că au de învățat un instrument cu tot ce înseamnă acesta. Păi, înainte de a învăța să scrie literele și să le ci­teas­că în clasa I, Ștefan a memorat întîi no­tele muzicale. În două game.” În ju­rul doamnei Gabriela Bodea nu e niciodată liniște și pace, dar se vede că femeia se bucură de fiecare mică mîzgîlitură pe care o fac copiii ei. I-ar fi plăcut și ei să facă, în tinerețe, niște cursuri suplimentare, însă n-a rămas decît cu științele exacte, „cred că au trecut timpurile în care lumea fă­cea doar matematică și fizică. Ne este greu, e dificil, dar trebuie să facem față.”

Mateea s-a ridicat de pe scau­nul pe care se odihnea, desenînd „o gură cu limbă scoasă” pe ce mai rămăsese alb dintr-o foaie A4 plină cu oameni care par a vrea să iasă din chenar și să se plimbe pe masă, pe lîngă cutia cu zahăr. Îmi spune împreună cu Catri­nel că ar face mult mai multe lu­cruri, dar la Palatul Copiilor au voie să alea­gă doar două obiecte în același timp și în cursul săptămînii, după ore, trebuie să repete pianul pentru școală.

„Cel mic a vrut karate musai, m-a zăpăcit anul trecut de cap că el vrea ka­rate, karate, karate. Iar fetele vo­iau la gimnastică. Dar într-o conjuctură de situații am zis hai, toată lumea la karate că aveți mai multă nevoie de karate decît să vă ru­peți picioarele la gimnastică”, și doam­na Bodea își pune rîzînd mîinile în cap.

„– Dar mie îmi plăcea să îmi rup picioarele.

– Și mereu veneați plîngînd că nu mai puteți!

– Mateea plîngea, nu eu”, și Catrinel se preface a fi îmbufnată și apoi începe să rîdă cu voce tare. Din colțul în care se așezase din nou, Ma­teea se ridică cu caietul la subraț și merge țanțoș pe lîngă mama ei. „Ieri am făcut o pisică albă”, și-apoi țîș­nește spre cameră.

Iar mama lor e liniștită. Îi va în­cu­raja mereu să facă ceva pe plan ar­tistic „dar nu m-ar mira dacă mîi­ne s-ar decide să devină avocați”.

Cătălin HOPULELE