Ultimul drum al convoiului de marfare

De la Postul de comandă din Metalurgie pînă la zidurile cărămizii ale Gării Socola, vagoanele goale uitate pe cîțiva kilometri formează un șir fantomatic care a rămas demult fără destinație. Cimitirul pe șine doarme tăcut, trezit doar de cîinii comunitari de pe la porțile uzinelor născătoare de nori. Procesul de repunere în funcțiune e greu și anevoios, reviziile sînt scumpe și personalul puțin. Pînă unul dintre vagoanele trecute în neființă are să reînvie pe șine, poate va opri și un tren de călători în gară la Socola.

Aleea înspre Depoul de Lo­co­mo­tive și Automotoare Iași – So­co­la taie Calea Chișinăului înain­te de Eurotransport Logistică. Sînt clădiri gri, păzite de cîini va­ga­bonzi care cerșesc pe la barierele de in­trare ale mașinilor de mare tonaj, a­ciu­îndu-se pe lîngă ultimele fire de buruiană care răsar din aleea ci­mentuită. La cîteva sute de metri, pavajul se disipă într-un teren mo­cirlos, năpădit de mărăcini înalți, de unde se pot distinge, la orizont, capacele ruginite ale unor vagoane de marfar și dealul înalt al Pădurii Căprița. Depoul e un cîmp sterp, în care șirurile interminabile de va­goa­ne verzui și roșiatice taie pus­ti­ul pînă în partea cealaltă, înspre Bu­lar­ga. Către postul de comandă se cunoaște o cărare bătătorită, de-a la­tul pietrișului care traversează că­ile ferate. O coșmelie cu geamuri spar­te, înăuntrul căreia se cunosc prin murdăria foliei de plastic, un scaun cu trei picioare, o masă de lucru și cîțiva saci depozitați într-un colț. Postul de comandă-i lîngă, renovat, cu uși bune și vopsite, de unde ră­sar fără să fie chemați doi impegat ca­re nu răspund la salut. „Cine sînteți voi mă? Care-i treaba voastră? Ăs­ta-i perimetrul gării, persoanele stră­ine n-au ce căuta aici”, se răstește cel mai tînăr, al cărui nume n-am voie să-l știu.

Paznicii din preerie

În timp ce vorbește își așază uni­forma bleumarin șifonată, care se termină cu o pereche de papuci de cauciuc albi și șosete negre. Ce­lă­lalt, mai în vîrstă, prinde a se scăr­pina în creștet. Ce-i acolo-i treaba lor și străinii n-au ce drum să-și fa­că la depoul de marfare. Nu-i de stat la vorbe, nici la sfat, iar locul călcat e luat la căutat după urme în iarba seacă și amenzi de la polițiști care rareori fac ture prin zonă. „Nu ne dă activitatea pe spate, dar ne dăm locul de muncă dacă stăm la pa­la­vre cu dumneata”, îngînă im­pegatul scund și fără uniformă, în timp ce-și sprijină pumnii în șold. „Va­goa­ne­le îs puse aici pentru conservare, adică pentru păstrare. Din lipsă de reparații și din lipsă de materii pri­me pentru transport. Cînd n-ai ce duce, n-ai nevoie nici de vagoane. Și-s aici toate”, continuă în privirile ciudoase ale co­le­gului său. Va­goa­ne­le nu-s ale ni­mă­nui, dar rugina le mănîncă pentru că oamenii n-au ce mînca. „Eh, nu mai e ce-a fost oda­tă”, termină bă­trî­nul scuipînd în pie­tri­șul de pe mar­ginea căsuței văruite demult. Fun­dul postului de co­man­dă se pierde-n iarba ’naltă și deasă care dă în stră­du­ța îngustă ce des­par­te depoul de dealul tocit de pe par­tea cealaltă.

Capetele vagoanelor încep la cîteva zeci de metri și se continuă kilometri mai departe, pînă-n gara de marfare din Bularga. „Și-așa sîn­tem pe marginea prăpastiei, deja ne clătinăm cîte-un pic, cîte-un pic, și de-acum așteptăm să se surpe ma­lul. Că-i azi, că-i mîine, că-i întîi la anu’.” Impegatul își îngînă oful scîr­bit, cu voce joasă, cînd e tăiat abrupt de colegul său care-l împinge cu mî­na în spatele lui. „Nu mai umblați aiurea pe-aici măi, or să vă facă felul cîinii ăștia, și dacă nu, vi-l fac eu. Fără hîrtie de la gară să nu vă prind prin zonă”, termină tăios func­țio­narul cu uniformă albăstruie, strîn­gînd din pumni în fața ușii de sticlă a postului.

În urletul omului nervos, va­goa­nele tac. Printre șirurile lungi, nu se poate trece de tufe înalte de scaieți care împînzesc roțile ruginite. Din loc în loc, se vede urmă de pribeag, ori un ambalaj de în­ghe­ța­tă uitat de cine știe cine. Adînc prin­tre șirurile de cutii din oțel mîn­ca­te de vreme, cîte una, deschisă pe lateral, lasă să se vadă înăuntru resturile musafirilor de ocazie. Saci aruncați pe podeaua cu sticlă spar­tă, pături, resturi de mîncare și cu­tii de lemn stivuite într-un colț. Ne­ști­utorul nu poate să cuprindă cu min­tea mărimea locului pînă nu urcă pe-o cisternă din acelea verzui, pe scara din bare de fier. Abia cînd se văd doar șiruri de vagoane în spate și în față, negura orașului năclăit de fum și dealul sterp al Căpriței pe partea cealaltă, pustiul locului în­ce­pe a se pripăși în venele în­ghe­ța­te. De departe, cîinii latră a foame. Din șinele astupate de buruieni, doar una-i lustruită. Pe-acolo se duc va­goanele și tot pe-acolo vin înapoi, cînd ies din folosință.

La trenurile fără oameni

La capătul dindărăt, sub pa­sa­re­la care duce spre Bucium, se ve­de clădirea de cărămidă a Gării So­­cola. Acolo se termină șirul de mar­fare scorojite din Metalurgie și blo­curile de nefamiliști care-și flutură rufele-n vînt, dinspre fostul Teh­no­ton. Blocurile se termină abrupt, în căile ferate, iar gara stă cu spatele la dughenele de ciment. Șeful de stație, domnul Vasile Sîrbu, e un om între două vîrste, căruia nu prea-i place să vorbească. E șef de stație în CFR de 15 ani și nu suferă prea mult de pe urma lipsei traficului tre­nurilor de călători. „Nu mai sînt de ceva vreme. Niște automotoare merg spre Ungheni și staționează în gară la noi, dar nu mai avem tra­fic de călători. Cîteva personale în tranzit, dar cam atît.” Mare parte din linii sînt închise de ani de zile, iar singurele activități care mai țin ga­ra în picioare sînt transbordările care vin pe ecartamentul de scară largă și reviziile tehnice, care trebuie făcute periodic. „Sînt în conservare de cîțiva ani, cînd este ne­voie de vagoane pentru un transport marfar, se face o revizie teh­ni­că, le selectăm pe cele care sînt cît de cît într-o stare de funcționare du­pă revizie și le dăm în folosință”, ri­dică omul din umeri. Îmi spune că în triajul Socola exista o stație, care mai era și singura din țară, de translație – schimbare a boghiu­ri­lor, de pe ecartament larg pe cel nor­mal și ’napoi. Mare parte din cele care circulă azi prin gară aparțin de Că­i­le Ferate Moldova. „Ale noastre, uite-le pe geam, fac drumu’ pînă-n Baza 3”. Omul trebuie să se ocupe de pontajele lui, care-i culcă capul deasupra hîrtiilor îngălbenite și de­parte de depou ce hălăduiesc pe to­loaca de la marginea însingurată a Zonei Industriale a Iașului.

Pînă atunci, vagoanele ză­bo­vesc, într-o tăcere spartă doar de urletul cîinilor, pînă cineva s-o îndura să le găsească un rost ori să le vîndă cu totul la fier vechi, nu numai pe bucățile care mai dispar din cînd în cînd din osiile greoaie. Iar Gara So­cola e aceea în care trenurile au în­cetat să mai oprească.

***

Din arhivele Iașului

Locurile vlăguite de astăzi nu-s ale nimănui și nu-s uitate de vre­me. Ion Mitican le-a scris și pe ele, în poveștile sale despre „Un veac în gara Iași”, că nu doar ce-i frumos și vetust merită să fie al Iașului. Ci­sternele și gările vechi de marfare sînt tot ale lui. Bătrînul istoric povestește cum în perioada Pri­mului Război Mondial, în Gara Socola a funcționat un centru teh­nic al Armatei Ruse și un depozit de muniție.

„După începerea Revoluției bol­șevice din 25 octombrie-7 noiembrie 1917, a sosit aici un comando a rebelilor ruși trimis de V. I. Le­nin pentru intensificarea mișcării revo­luționare în Moldova. Comandoul era format din 80 de persoane sub con­ducerea lui Simion Gri­go­rievici Ro­șal, unul dintre participanții la Pu­ciul de la Petrograd.”

Zice că Iașul era pe atunci lo­cul unde se refugiaseră Guvernul și Marele Cartier General al Ar­matei Române, iar rușii au preluat conducerea unității cantonate la Socola. Istoria spune că veniseră să-l asasineze pe regele Fer­di­nand I, să aresteze Guvernul și să in­sta­leze aici un regim bolșevic „condus de Cristian Racovski, Mihail Gheorghiu Bujor, Alecu Con­stan­ti­nescu, Ion Dissescu”.

Generalul Dimitri Scerbacev, comandantul armatelor ruse din România, a cerut sprijinul Ar­ma­tei Române pentru anihilarea co­man­damentului bolșevic de la So­cola. În cartea istoricului ie­șean stă dovadă faptul că în ziua ur­mă­toa­re, o unitate militară formată din os­tași ucrainieni, împreună cu trupe militare române, au înconjurat ta­băra rusă de la Socola, arestîndu-i pe rebelii ruși care s-au predat fără a se opune prea mult. Soldații re­beli au fost dezarmați și expulzați peste Prut.

Ca urmare a încheierii de către Ucraina a armistițiului de la Brest Litovsk și a semnării, la 20 februarie-5 martie 1918, de către gu­vernul generalului Alexandru Ave­res­cu a preliminariilor de pace la Buf­tea, misiunile militare străine aflate pe teritoriul României ur­mau să fie repatriate cît mai curînd po­sibil. Ca urmare a acestei condiții, militarii ruși au părăsit la 24 februarie – 9 martie 1918 Gara So­cola.

Mai tîrziu, după ce al doilea răz­boi a măturat țara, în 1946 au văzut lumina zilei actualele corpuri ale Gării, stația de călători și maga­zia. Clădirea a fost modificată ra­di­cal, conform spuselor lui Miti­can, între 1965 și 1975, fiind în­zes­trată cu noi linii de transbordare, co­coa­șă de triere și multe grupe de prelucrare a trenurilor de marfă. Puține s-au schimbat din anii ’70, cînd la Gara Socola s-au mutat toate stațiile de containere, trancontainere și coletăria. Praful avea să se așeze treptat, de-atunci îna­in­te, puțin cîte puțin, pe locul din care bolșevicii au fost izgoniți de români în Primul Mare Război.

Alexandra PANAETE