Un suflet greu cît pentru patru picioare

Povești fără timbru Niciun comentariu la Un suflet greu cît pentru patru picioare 2

Nu de eutanasie se tem maidanezii din Iași. Coșmarurile lor cele mai mari sînt mașinile, copiii și, cu venirea iernii, frigul. La padocul de la ieșirea din orașul celor șapte coline nu îi așteaptă o stațiune de lux, iar majoritatea nici nu stă mai mult de cîteva săptămîni. Dar acolo, mulți dintre ei vor găsi ceva ce pe stradă nu le-a oferit nimeni: o masă caldă și-un scărpinat sub bărbie. Pînă și cei răi, aduși de pe stradă fiindcă s-au repezit la oameni, ajung să dea cuminți din coadă. Fiindcă dacă patrupedele ar avea un suflet, Miroslava ar înghiți liniștită aproape 300. Și fiecare dintre ei ar fugi bucuroși spre locul în care pietrele să nu-i ajungă.

Nea’ Ștefan Rotariu stă în fața porților mari, luptîndu-se cu 50 de cîini care ar vrea să fugă afară. Și rîde. A re­ușit să păcălească vreo zece, care stau strînși în jurul său și îi sar cu două la­be pe piept, dar restul au năvălit di­rect spre mine, de cum am tras zăvorul în urma mea. Mici, mari, negri ca tă­ciu­nii sau de toate nuanțele griului, du­lă­ii se învîrt în jurul meu mirosindu-mă, scheunînd sau lătrînd de bucurie. „Bine că n-au ieșit, că nu-i vedeam pînă diseară. Dar după ce se plictisesc vin singuri și latră la ușă să le dai drumul înăuntru”, îmi spune bătrînul mic cu ochii blînzi. E îmbrăcat în salopeta verde cu negru a primăriei, pe care abia se mai distinge SALUBRIS, și încearcă, fără prea mare succes, încă zîmbind, să fugărească haita care s-a strîns în jurul nostru.

În spatele lor a început însă concertul. Ceilalți 200 de cîini închiși în cuști de jur împrejurul curții din tot pa­docul de la Miroslava, și-au unit vo­cile ca să ceară atenție. Dar nu s-au ales decît cu o dojană: „Taci mă, pleacă de aici, de faceți gălăgie?”. Bătrînul nu e un om al cuvintelor multe. Lucrează la padoc de opt ani de zile, încă din 2004, de cînd s-a deschis, „am dat și cuie, am dat cu var, acum stau cu cîinii”. Dar îi iubește. Cum ar reuși altfel să îi alinte în fiecare zi și să aibă răbdare cu ei?

Cîte un nume pentru fiecare

De cum intri pe poartă, în partea stîn­gă a curții se lungește o hală cu trei in­trări de care stau lipite cîteva zeci de cuști, cu cîte trei-patru chiriași care se agită și aleargă cînd mă apropii de ei. Înăuntru, un culoar străbate întreaga con­strucție, cu 43 de locuri împrej­muite, numerotate de-o parte și de al­ta a aleii, care comunică cu acele cuști pe care le văzusem afară. Nea Ștefan în­cearcă să-mi explice de unde sînt cîi­nii, dar se resemnează fiindcă în ha­lă zgomotul era de zece ori mai puternic decît vocea sa. Culeși din toate col­țu­rile ora­șu­lui, la sesizările oamenilor sau după patrulele hingherilor, patrupedele sînt sterilizate sau castrate, iar cele blînde sînt duse înapoi din lo­cu­rile de unde au fost aduse. Cei agresivi rămîn însă cazați cu titlu permanent, dar tot se găsește cineva care să îi adopte. Zilnic vin cîte 25-30 de cîini, cinci sau șase sînt adoptați și cam 20 sînt duși înapoi dacă sînt sănătoși și cuminți.

De partea celălaltă a curții, într-o clădire la fel de lungă ca hala de vizavi, un hol întortocheat se lungește către cabinetul veterinar. Flancați de către zece căței curioși, ’nea Ștefan mă conduce prin încăperi în care anima­le­le rănite sînt ținute în cuști mici, aș­teptîndu-și rîndul la operație. Iar în ca­mera de dinaintea cabinetului, un cîine negru dă din coadă voios în prea­j­ma a trei femei, două dintre ele îm­brăcate în halate albe. Pe Pisicel l-au adus săptămîna trecută pentru că o bă­trî­nică s-a plîns că fugărește puii de pisică din jurul blocului și că i-ar și mînca. Cînd își aduc aminte, femeile din birou încep să rîdă zgomotos, scăr­pinînd cîinele negru în creștetul capului, iar Pisicel sare în sus de bucurie. Încearcă să se hîrjonească cu Huskey, care nu îl bagă în seamă, fuge de mî­rî­iturile lui Bîzdîganie și se proptește țanțoș cu botul pe piciorul doctoriței Roxana. Ridică ochii mai maro ca ciocolata și scheaună încet pînă în­ce­pe să îl mîngîie iar. În jurul său, cel pu­țin douăzeci de cîini stau ghemuiți, aleargă, dorm sau se uită curioși la oamenii care tot intră pe ușa mare, din lemn, pictată în verde. Ei sînt cei speciali, aduși de către oamenii care mun­cesc la padoc, puși pentru adopție dar pe ca­re încă nu i-a vrut nimeni. Ei au toți nume.

„După cum vezi, acești cîini care sînt declarați agresivi în teritoriu, aici nu-și mai manifestă agresivitatea. Nu este nici unul dintre noi mușcat sau plin de cicatrici sau cusături. N-am avut incidente chiar de cînd e deschis adăpostul”, îmi spune tranșant Că­tă­li­na Cijveschi, cea care administrează padocul. Cu mine vorbește mereu apă­sat, militant, dar cînd Griuța, un ghemotoc mic de blană, scheaună și îi dă cu lăbuța la picior, o ia în brațe și o alintă ca pe un copil.

Se uită pe furiș la ușă și-mi spune că în Iași n-a plouat niciodată cu cîini. „La noi, ajung din indiferență. Am vă­zut oameni cu stare, oameni cu bani, care i-au abandonat în stradă. Am avut caucazieni, ciobănești germani, rott­wei­leri, pitbuli, toți cîini de rasă. Spun oamenii că nu mai au cu ce să-i hră­nească, îi abandonează pentru că sînt inconștienți, îi folosesc doar pentru reproducere. Dar dacă nu mai are fo­loase îi dă viteză pe stradă. Despre ce vorbim aici, despre cîini sau des­pre oameni?”.

Îți place cățelul? Eutanasiază-l!De dragul lui Aghiuță

Nu doar oamenii de la adăpostul pentru cîini se atașează însă de animale. În urmă cu cîțiva ani, padocul a fost casa unui maidanez bătrîn, căruia i-au spus sugestiv, Moșu’. Acesta a fost desemnat un cîine blînd, și, după ce a fost castrat, au vrut să îl elibereze înapoi în zona în care a fost găsit. „Și l-au dus băieții în oraș. S-a întors îna­poi. Iarăși l-am eliberat. Iar s-a întors și de atunci nu am mai încercat. A fost alegerea lui. A trăit încă șapte ani de zile, a murit de bătrînețe, aici, la pa­doc”, își amintește Cătălina. În jurul picioarelor ei a început să se învîrtă un pui de cățel alb, slab, care îi mi­roa­se puțin papucul, fuge în spate și apoi se întorce să mai miroase odată. I-au spus Aghiuță, pentru că nu stă să îl prinzi „nici dacă îi dai o friptură. În prima săptămînă s-ascuns doar după frigider, e o performanță că se plimbă acuma printre oameni” spune docto­ri­ța și femeile încep să rîdă cînd că­țe­landrul alb a fugit iar după frigider.

Cel mai bătrîn cîine care este acum la adăpost lenevește după un dulap. Huskey are șase ani de cînd stă la pa­doc, dar cînd l-au adus nu avea șanse mari să prindă nici măcar cîteva luni. „L-am confiscat dintr-o curte, Doam­ne cît de schelet era. Era pur și simplu piele și coaste, avea bazinul ie­șit afa­ră, burta suptă. Am fost ne­vo­iți să in­trăm cu Poliția în curte să îl luăm. Pro­prietarul avea doi cîini, le dădea apă cu fasole să mănînce sau lături de la porci și coji de ceapă.” Oamenii care pretind că iubesc anima­lele o ener­vea­ză cel mai tare pe Că­tălina. Ea a terminat Facultatea de Drept și a fost plecată mai bine de zece ani din țară. Cînd s-a întors, s-a hotărît să rămînă pentru a face ceva în binele anima­le­lor, dar n-a găsit sprijin. „Cum poți pretinde că ești iubitor de animale cînd te uiți pe geam și vezi ca sînt -15 grade, cîinele ăla stă pe o bucată de ciment înghețat și tu ii mai arunci cîte un os de la balcon?”.

Pe neașteptate, Dermatita sare în brațele femeii, speriind-o. Pe cățea a adus-o din spatele blocului ca să o tra­teze pentru o afecțiune la piele. Dar fiindcă vremea s-a răcit, a decis să o mai lase la padoc pînă după iarnă, da­că nu cumva cineva ar vrea să o adop­te. „Cîinele ăsta e de cinci ani în spa­te­le blocului. Mi s-a rupt inima cînd a trebuit să o iau cu mine aici, dar era bolnavă. Și niște vecini care îi dădeau de mîncare în fiecare zi m-au întrebat ce-am făcut cu ea. Și cînd le-am spus, m-au repezit că nu știu cît rău le-am făcut și le-am luat cîinele. «Păi oa­meni buni, dacă o iubiți așa de mult, luați-o în casă». S-au strîmbat.”

***

În padocul de la Miroslava, la miezul zilei s-a lăsat liniștea. Este singura perioadă în care îi poți auzi pe cei de lîngă tine, cînd dulăii mănîncă mîn­carea caldă, gătită, în locul croche­te­lor uscate obișnuite. Doar în colț, Pi­si­cel s-a retras lîngă calorifer și s-a în­co­lăcit ca o vulpe. Astăzi este ultima lui zi la adăpost. De mîine va lăsa căl­dura, mîncarea de la padoc pentru libertate; pentru frig și mîncare stricată din tomberoane.

Cătălin HOPULELE

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Etichete:

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top