Victoria rămîne în celuloid

Cinema „Victoria” locuiește într-o clădire mare, din centrul Iașului. E ospitalieră și, cîndva, studenții făceau cozi să vadă „Titanicul” pînă-n Piața Unirii, numai ca să poată veni la ea și să se-așeze pe-un scaun. Astăzi, deși-i invită de cinci ori pe zi, abia se mai ivesc timizi, în grupuri de cîte doi, de parc-ar veni stingheri să viziteze o pensionară bolnavă care stă să moară. Dacă ai să-ți faci curaj totuși să treci de cei opt lei dați pe bilet, ai să vezi că ce te va face să te simți stingher nu o să fie boala și apăsarea morții unei clădiri, ci dragostea și grija pe care cei doi-trei oameni care se perindă continuu pe holuri sau prin sală o poartă fiecărui colțișor al cinematografului. Romică Huțanu e unul dintre ei și, după toți kilometri de filme pe care i-a văzut și îngrijit, ar putea să-ți spună oricînd, pe neclintite, numele vreunui actor sau al vreunui regizor pe care l-a întîlnit și să-ți descrie perfect cum ar trebui să te comporți, de fapt, atunci cînd în sfîrșit ai obținut o întîlnire cu arta, într-o sală de cinematograf.

„M-a întrebat cineva odată, un ro­mân de peste hotare – «de ce mai ți­neți deschis cinematografu’ ăsta, dacă nu aveți clienți?». I-am zis eu atunci «să avem pardon, dom’le, cinema­tograful se împarte în două – e cinematograful comercial și e cinema­to­graful de artă. Noi aici facem artă, nu afaceri. Pentru afaceri să te duci la mall!».”

***

Cum intri în Cinema „Victoria”, după ce treci de geamul pe care stau lipite afișele cu filmele săptămînii, faci stînga și intri într-o sală mică. Dacă mergi ziua, acolo ai să-l gă­sești pe Romică Huțanu, proiec­țio­nist de meserie, îndrăgostit pînă pes­­te cap de peliculă, melancolic, pu­țin sarcastic și „om de-al casei” de film. Are 56 de ani și cam toată via­ța și-a trăit-o în cinematografe. A în­ce­put cu statul la cozi pentru bile­te, încă de prin clasa a V-a, cînd își a­min­tește clar cum a luptat „cu pre­țul vieții” să vadă o comedie bună, western, i­taliană – la care toată sala a rîs cu lacrimi; se numea „Pentru un pumn de ceapă” și a dat patru lei pe bilet. Era o coadă așa mare că oa­me­nii se îngrămădeau în holul cinema­to­gra­fului. „Eu eram la bara din fața casei de bilete. Cum eram mic, îmi ajun­gea fix pînă sub bărbie și-aproape m-au sufocat oamenii care se-ngră­mă­deau.” A țipat că nu mai poate și-a în­ceput să dea din mîini, pînă l-au scos unii și l-au pus pe tej­gheaua din față. Și-a luat de-acolo bilete, a fugit în sală și „Doamne, ce-am mai rîs!”.

Dubla I – DVD-ul ucide pelicula

E înalt, bine făcut, are o mus­tață care-ar putea să-ți amintească ușor de Charlie Chaplin și poartă o băs­cuță care-l face să arate ca un mes­e­riaș adevărat. De fiecare dată cînd vor­bește despre film, are-n glas pofta de replici a u­­nui student la actorie care joacă în prima lui piesă. A iu­bit filmul toa­tă viața, iar după ce-a colindat toate cinematografele din Iași, cît a stat aici, s-a dus la Bu­cu­rești să facă școa­lă și să se pre­gă­teas­că să fie operator cinema­tografic. S-a întors la Iași și-a lucrat, mai a­poi, în trei cinematografe. Își iu­beș­te meseria cu pa­tos, dar de la o vreme zice că tră­ieș­te într-un viitor, pe ca­re nu prea l-a prevăzut. „M-am trezit așa, dintr-o dată, din analog în di­gi­tal”, îmi spune vădit confuz și zdruncinat de-apucătura asta a luc­rurilor. Înaintea, Romică primea cu­tiile de la distribuitor, scotea fil­me­­le din ambalaj, le monta și avea grijă de ele pe toată durata lor. Știa filmul din auzite, „cine zice, cînd zice, cît mai e pînă se termină de la replica asta”, că un operator n-avea voie să părăsească sub nicio formă cabina de proiecție pînă nu se termina fil­mul. Așa a ajuns să vadă mii de fil­me prin ecranul mic din cabina de proiecție. „Un singur film are în jur de trei mii de metri – și atîtea filme cîte-am dat în 30 de ani de zile!” Își plimbă mîinile după un contur ima­ginar al unui lucru de pe fața de masă albă și zice – „eu am o vorbă a mea: în viața asta de pro­iec­ționist la Iași, sigur spun că înconjor o dată globul pămîntesc cu peliculele pe care le-am dat, dacă le pun cap la cap!”.

Acum, de cînd cu filmele digitale, Romică nu face decît să ia DVD-ul și să-l bage în aparat. „E mai bun, da, dar pelicula n-o s-o combată niciun sistem din ăsta niciodată; pelicula cu imaginea ei plăcută, caldă!” Cum e cu iubirea pierdută a peliculei așa s-a întîmplat, spune proiec­țio­nis­tul, și cu cititul cărților și cu scrisul, că „altfel te simți cînd scrii o carte poș­tală și-o trimiți și altfel te simți cînd scrii și tu cuiva un mesaj”. Ne­ca­zurile-ar fi două – unul că pro­iecț­io­niștii care sînt acum activi în cinematografe sînt cam ultimii și „nu știu dacă după noi o să mai poată da cineva un film pe celuloid” – arhiva națională de filme e plină și ea doar de pelicule și, „dac-o să mai fie nevoie de operatori, în viitorul apro­piat, cine și de unde o să-i mai ia?” și, al doilea – poate mai puțin grav – e că de cînd cu tevatura asta, Romică nu mai poate să vadă filmele. De cînd controlorii au ieșit la pensie, o­peratorii au preluat și munca lor. Dacă odată la Victoria lucrau 20 de oameni pe tură, astăzi au rămas doar cinci, care încearcă să su­pli­neas­că toa­tă munca pe care-o făceau ceilalți. „Eu, dacă nu mai sînt în cabină, a­cum pun DVD-ul sau CD-ul și trebuie să mă-ntorc aici, să am grijă de sala din față. Nu mai pot să văd ni­ciun film – ăsta mi-e marele necaz!” Uneori, însă, Romică mai fuge în sală la cîte-un film sau mai stă după pro­gram, n-are ce să facă.

Dubla II – aparatul din Anglia adus de acasă, cu dragoste

Două femei cochete c-un bilet în mînă intră-n holul cinematografului. Se uită amîndouă la bilet, se uită la afișe – la bilet – la afișe. „Doamnă, pentru stomatologie, mergeți în spa­te!” Femeile-i mulțumesc, ies din ci­ne­ma și dau ocol clădirii. „Eram si­gur că de-aia au venit. Clădirea asta este a celor de la Romaniei Film, dar te­re­nul de sub ea e al primăriei. Noi plă­­tim im­pozite pentru suprafețele astea – așa că-n spate, aici, au vîndut u­nui bă­iat care și-a făcut stomatologie. Toată lumea-l caută. Aici, în stînga, avem chiar și-o parfumerie.”

Cinema „Victoria” supra­vie­țuieș­te, spune Romică, prin banii din bu­zu­narele oamenilor care luc­rea­ză, „din salariile astea ale noastre pe care le primim”. Utilitățile, însă, se plă­tesc din banii pe care cinemato­gra­ful îi face, după cum se gos­podă­rește personalul. „Cu toată hara­ba­bura asta – ba o ia primăria, ba n-o ia, nici nu știm încotro s-o luăm – de ce să mai investesc într-o casă, dacă mîine vine și mi-o ia?” Tristețea poți s-o tai cu un cuțit cînd pro­iec­țio­nis­tul vorbește despre banii pe care clă­direa i-ar face, dac-ar fi amenajată. Știe că-n localități mai mici, pri­mă­riile au luat cinematografele și, în cîteva zile, au dispărut cu totul de pe fața pămîntului.
Înainte, cînd aveau cinci spectacole pe zi, nu patru, cinema­to­gra­fele dădeau un amestec de filme româ­nești și filme americane, de casă, „a­di­că nu cu împușcături – din astea, cu mesaj – drame, biografii”. La un spectacol la cinema Republica, la șap­te jumătate seara, cînd rula „Pa­cien­tul englez”, „dacă intra o muscă în sa­lă, doar pe aia o auzeai!”. De cînd s-au făcut mall-urile astea, însă, Romi­că spune că lumea a-nceput să nu mai vină la cinematograf. S-a gîndit că poate din cauza faptului că nici nu prea mai dau multe filme ame­ri­cane așa că, „acum, pe 27, aștept să-mi vină un aparat din Anglia, cumpărat din banii mei, să-l aduc aici și să pot da în cinematograf și filme de pe hard disk”. E optimist foc și vorbește cu înflăcărare des­pre găselnița asta care, știe el, o să mai bage cîte-un film american de care place publicului printre cele din pro­gramul săptămînal. „E o casă cinematograful ăsta – facem toți aici de toate, punem sufletul tot!”

S-a gîndit să cumpere aparatul ăsta din Anglia și pentru că, de cu­rînd, după ultima proiecție a lui Cris­tian Mungiu la Iași, cu „Baca­la­u­reat”, regizorul ieșean s-a gîndit să le fa­că o bucurie și le-a trimis, cadou, un vi­deoproiector. Îl țin frumos în husă în camera de lîngă și, cînd trebuie să ruleze filmele, îl aduc în sală și-l folosesc cu mîndrie. „Dacă el a făcut gestul ăsta așa frumos de dragul fil­mului și-al culturii, mi-am zis că pot să mă străduiesc și eu să pot să fac cumva și să dau filme și de pe hard disk.”

***

N-ai cum să înțelegi mare luc­ru din dragostea lui Romică Hu­țanu pentru film și cinematografie decît dacă-n final ajungi să urci scă­rile acoperite c-un covoraș roșiatic pînă la ultimul etaj al Victoriei. Treci printre etaje pline de flori în bătaia luminii și pereți acoperiți de afișe u­ria­șe pline de autografe date personalului care-a fost odată în slujba cine­matografului. Operatorul se o­preș­te la fiecare afiș și-ți vorbește de film, de actori, apoi de gala la care-a rulat, de autograf și de persoana că­ruia i-a fost dedicat.
Ajungi într-o cameră în care aparatele de proiecție stau aliniate și vezi, printr-un ecran mic, așezat în dreapta fiecăruia, filmul care ru­lea­ză în sală pentru spectatori, doar că într-o variantă mai difuză. Pentru cî­teva minute poți să-ți imaginezi cum Romică a văzut filme de-acolo ju­mă­tate din viață, stînd pe scaun și cum bobina pe care-o scoate din dulap doar ca să-ți arate unde se pune pe­licula în aparat se învîrte continuu. Îți deschide aparatul, îți arată lam­pa și-ți zice să ai grijă, „c-așa-i de mică și dacă explodează, e prăpăd!”. Soa­rele bate prin perdele către ușa ca­merei întunecate de proiecție și, dacă uiți cine ești și unde te afli pentru o secundă, poți să te crezi un perso­naj care-alunecă pe o bandă de ce­lu­loid, care-a trecut prin mîna lui Romică și-a ajuns, fără să vrea, pe ecranul unui cinematograf care stă să moară.