Antonie Vasile, părintele rock

Părintele Antonie Vasile sau „părintele rock”, așa cum îl știe Internetul de-o bucată de vreme, e un preot atipic. N-ai să ai timp să te minunezi de părul pieptănat perfect sau de ținuta impecabilă pe care-o are mereu, că părintele o să-nceapă să vorbească și-atunci o să ți se pară că, din biserică, te-ai teleportat într-o emisiune de pe MTV a anilor 2000. Pentru că biserica „e o farmacie și preotul e numai farmacistul de la tejghea”, s-a gîndit că n-ar strica să-nceapă să administreze credincioșilor săi medicamente pe-aceeași cale pe care începe să se transmită și toate zvonurile despre boală – adică pe Facebook. Așa că, tînăr și receptiv la modul în care Hristos se slujește, preotul a început o tranziție a facerii de bine online. Fără vreo ezitare poți acum să găsești pe pagina părintelui: întrebări și răspunsuri, înregistrări cu sfaturi, video-uri live prin care ajută oameni, campanii umanitare promovate și, din cînd în cînd, cîte-un selfie distribuit sau o piesă rock – gata să te-mbie să dai o fugă la biserica din Vîlcele și să vezi ce minune o fi pus la cale Dumnezeu – de data asta, printr-un limbaj de programare ceresc.

„Părinte, da’ ce cauți pe Face­book?” – asta l-a-ntrebat cineva pe pre­otul Vasile Antonie cînd începuse să publice postări, în primele zile, pe pagina sa personală de Face­book. „«Te caut pe tine; nu te-am găsit la biserică, așa că na, am venit să ne în­tîlnim aici», i-am zis”, spune rîzînd preotul cu mîinile prinse de volan. Ma­șina cotește cînd la stînga, cînd la dreapta și hohotele de rîs ale pă­rintelui se îmbină c-o piesă rock, pe care nu te-ai aștepta s-o auzi ră­su­nînd într-o mașină de preot. În drum spre Vîlcele, sătucul în care se află pa­rohia sa, părintele aproape că nu-și dezlipește mîna de pe claxon. Toa­tă lumea îl vede și ba-i face un semn cu capul, flutură din mînă sau îi zîm­bește. „Trebuie să-i salut și eu, că n-am cum – asta-i legătura.”

Aerosmith, patima părintelui de la Colectiv

Cînd în octombrie, 2015, în Bu­curești a avut loc incendiul de la clubul Colectiv, multe guri rele au ieșit în față și-au spus că muzica rock a fost de vină și pesemne că „ne­curatul a lucrat prin oa­meni”. Ma­re fan al muzicii rock și-ap­ăr­ător al unei educații spirituale sănă­toa­se, părintele Vasile Antonie și-a fă­cut, atunci, un debut în universul hao­tic al mediului online. N-a făcut ni­mic anormal, ci, așa cum zice el, a luat atitudine – a filmat un video și-a scris tot ce-a crezut despre in­ci­dent. A susținut cu tărie că noi nu trebuie să fim judecători și că cele petrecute acolo nu s-au petrecut din vina oamenilor, care nu au avut o responsabilitate pentru că s-au aflat într-un anumit moment în mij­lo­cul unei tragedii despre care nu ști­au c-o să se întîmple. „Noi n-avem voie să punem etichete. Putea fi ori­care dintre noi acolo”, spune pă­rin­tele încruntîndu-se puțin și ra­­por­tînd imediat situația la relația cu di­vinitatea. „Cine sînt eu să ju­dec sau să fac diferențe între oa­meni, cînd nici măcar Hristos n-a fă­cut asta?”, spu­ne preotul serios, vor­bind des­pre dragostea pe care Hristos le-a arătat-o credincioșilor. „Cînd fe­me­ia păcătoasă a venit la Hristos, El n-a întrebat-o cu cîți s-a culcat și nici pe tîlharul de pe Cru­ce nu l-a întrebat cîți oameni a o­mo­rît”, spune pă­rintele cu o voce pu­ter­nică, un ton apăsat și articulînd atent fiecare cu­vînt. Face o pauză scur­tă și con­ti­nu­ă rîzînd încetișor – „c-a omorît cinci oameni, șase oa­meni – sau chiar minimum doi, cum e și-n refrenul melodiei ăleia cu dra­gostea” – „n-a întrebat Hristos ni­mic, doar a iertat.”

După filmare și mesajul lui scris, tot Internetul a început să vuiască și toată lumea a început să scrie des­pre „părintele rock”, apă­ră­to­rul muzicii și-al unui punct de vedere mai rar întîlnit printre repre­zen­tan­ții Bisericii. Mereu atent la imagi­nea sa, c-un păr negru pieptănat per­fect, părintele Antonie zice că n-a­vea cum să nu spună nimic. Are 27 de ani și, pentru un preot, n-are cum să nu te șocheze prin înțelegerea de care dă dovadă și prin lucrurile mai atipice care-l preocupă. În stu­den­ție, pe cînd locuia la Sibiu, pă­rin­te­lui i s-a propus să devină fotomo­del. A refuzat, dar nu s-a ferit cu to­tul de atenția celor din jur. „Am fost solist într-o formație de muzică rock” și, alături de alți trei prie­teni, și-a numit formația „No name band”, sau, mai pe scurt, „NNB”. La pri­ma reprezentație într-un local, pă­rintele știe perfect că au cîntat ca niște profesioniști și că n-au fost a­matori. „Făceam totul de plăcere”, zi­ce preotul și-ncepe să-nșire ordi­nea exactă a pieselor din concert. Își așa­ză scaunul pe podeaua bisericii mai bine, proptește confortabil un pi­cior pe celălalt și enumeră numele pie­selor și-ale artiștilor, căutînd parcă să le citească de pe tavanul înalt al lăcașului. „Prima a fost Crazy, de la Aerosmith – și chiar așa-mi sună mie și-acum telefonul, cu refrenul.”

„Am fost solist într-o formație de muzică rock” și, alături de alți trei prieteni, și-a numit formația „No name band”. La prima reprezentație într-un local, părintele știe sigur c-au cîntat ca niște profesioniști și nu ca niște amatori. „Făceam totul de plăcere”, zice preotul și începe să-nșire ordinea exactă a pieselor din concert. „Prima a fost Crazy, de la Aerosmith – și chiar așa-mi sună mie și-acum telefonul, cu refrenul.”

N-ai timp să te plictisești cu pă­rintele Antonie. Fie că vorbiți des­pre muzică, despre relația cu Hris­tos sau despre oamenii din Vîlcele, ca­re-l urmăresc pe Facebook, părintele strecoară cîte-o glumă ancorată în realitatea politică sau scapă printre citatele din cărțile sfinte cîte-un englezism haios, care te face să rîzi în hohote. Vorbește rar, își face loc în scaun și, din cînd în cînd, mai schim­bă cîte o vorbă cu părintele ca­re, cocoțat pe niște schele, a venit să-i picteze altarul bisericii. „I-am pro­pus părintelui să se vopsească pe față. Am, așa, un hanorac frumos pe care-am vrut să i-l dau, să-și tra­gă gluga și să mă lase să-i fac o po­ză; să spun tuturor că-mi pictează Carla’s Dreams altarul. Dar n-a vrut, m-a refuzat, nu știu de ce”, îmi zi­ce părintele Antonie, mascînd o se­riozitate și chinuindu-se să-și ascun­dă hohotele de rîs.

„Omoară-mă și lasă copilul tău să trăiască”

Biserica de la Vîlcele e mică, al­bă și își împarte curtea cu Centrul de Tineret și cu casa veche a preotului. Centrul de Tineret din sat s-a for­mat cînd „părintele rock” s-a gîn­dit să pună la cale o schimbare-n so­cietate în care să implice tinerii din comunitate, pentru că „pînă să vor­bim despre problema politică româ­nească, trebuie să vorbim de cea so­cială. Și asta o reprezint, prima da­tă, chiar eu”, îmi zice părintele c-o voce încrezătoare și-ncepe să-mi po­vestească cum, pîn-acum, a reușit să pornească niște campanii de eco­logizare și igienizare a apelor din împrejurimi, împreună cu tinerii.

N-ai cum să nu vezi, oriunde-n curte sau în lăcașul de cult, dra­pe­lul României. În fîșii drepte tăiate perfect, se-ascunde în pereții bisericii, în jurul crucilor, înconjoară mănunchiuri de busuioc sau stă lîn­gă veșmintele preotului. „Părin­te­le rock” crede-n România și cînd vor­bește despre țară și despre „satul să­rac al Transilvaniei” pe care n-a vrut să-l părăsească, vocea pare să i se înmoaie. S-a făcut preot, pentru că „așa a vrut Dumnezeu.
Hristos M-a ales pe mine, nu eu pe El”, spune părintele. „Un popor nu poate creș­te și nu poate exista, decît prin co­piii lui”. Și-așa a luat naștere un lu­c­ru care l-a făcut celebru în toată țara – a pus la cale o campanie pen­tru salvarea copiilor de la avort. „Cam­pania «Un român pentru Ro­mâ­nia» a început în iunie, anul tre­cut” și n-a fost promovată decît pe Facebook, pînă cînd ziarele și ra­dio-urile s-au sesizat, și-au în­ce­put să vorbească despre ea.

„Primesc mereu mesaje care spun «părinte, am o prietenă pă­ră­sită de iubit, care vrea să avorteze» sau mă contactează chiar mamele. Și-atunci, pentru c-am avut o viață destul de zbuciumată și pot să-n­țeleg și să am răbdare, iau legătura cu mamele și discutăm”. Deși pă­rin­tele vorbește despre lacrimi și gre­­utăți, spune că niciodată n-a fost vreun caz în care să nu ajungă să discute, măcar la telefon, cu mama care dorea să avorteze. „S-a întîmplat, o dată, să vorbesc cu cineva ca­re era chiar la clinica de avort; și-am întors-o înapoi”, spune preotul Antonie și-și amintește că, într-o zi, i-a spus la telefon unei fete – „hai, omoară-mă pe mine și lasă-l pe co­pilul tău să trăiască”. De cînd campania se derulează, părintele a salvat prin telefon și pe Facebook pes­te o sută de copii de la avort și-mi povestește cu încîntare, mișcîndu-și picioarele în ritmul unei melodii – cu siguranță rock -, numai de el știută, cum a reușit să-și adune în țară chiar și voluntari care să mi­liteze și ei pentru salvarea vieților.

Tot un fel de salvare a copiilor pare să fie „părintele rock” și pentru programa încărcată a copiilor de la școala din sat. Deși predă religia, părintele se declară „un profesor a­tipic”, care înaintează greu prin cur­tea școlii, pentru că toți copiii „vin să mă cuprindă, să mă pupe sau să-mi sară-n brațe”. Rîde din nou și-mi spune că niciodată n-a vrut să chinuie vreun copil, că se gîndește c-așa era și el – uneori, chiar n-a­vea chef să scrie – „așa că-i las. Dacă văd că n-au niciun chef să le povestesc eu despre Pilda Semănătorului, le pun muzică și-i las să stea liniș­tiți”.

***

Mă uit la omul din fața mea ca­re stă înconjurat de altarul din spa­te, am un zîmbet pe toată fața și mă imaginez undeva în co­pilărie, c-un profesor de religie la catedră, care mi-ar fi dat s-ascult Aerosmith în timpul orei. Îmi re­vin. Eu n-am avut un profesor care să spună la „About me” pe Face­book, drept și fără să pretindă că-i „vreun înțelept cu barbă”, că, de fapt, e „un păcătos într-o țară de sfinți”. Înghit în sec a regret și mă gîndesc că, totuși, mă­car pot să merg aca­să, să intru pe pa­gina părintelui rock, s-apăs pe play și să mă uit la un live cu el pe Facebook; făcut stra­tegic – între o­re­le 20 și 22, să prin­dă cre­din­cioșii online.