Temperatura de fierbere a căldicelului

Ne plîngem, criticăm, acuzăm, sanc­țio­năm și dăm verdicte. Mereu din postura omului in­te­ligent, instruit, moral, căruia musai îi re­pug­nă corupția, standardele scăzute, impostura, far­sa. Sîntem deștepții care simt enorm cînd văd monstruos. Și mereu turme de elefanți se pe­rin­dă pe retina simțului nostru mo­ral și social și pitici pe umbrela principiilor u­ni­versitare. Re­pugnanța a devenit un reflex al inadaptării la tot ce nu e niciodată conform cu ce-ar trebui să fie – sistemul, profesorii, stu­den­­ții – toți neserioși, doritori să se strecoare pe lîngă res­pon­sabilități, într-o batjocură a ceea ce ar trebui să fie o practică a vocației de a produce, îm­părtăși și asimila cunoaștere. A­ces­ta este însă ca un scotch ieftin – un înveliș confortabil în care ne împachetăm în pasivitate și neimplicare. Dar din care ne decupăm fante prin care scoatem cîte o portavoce să ne e­liberăm de povara de-a fi noi înșine înghițiți în an­grenajul ticăloșiilor ubicue.

Nici nu am mai avea de ce să ne luptăm cu morile de vînt ale sistemului de educație, ori să investim vreun capital de încredere la bursa albei-negre politice, cu perindările ei sus­pecte de nume și legi. Nu mai știm ce să credem despre ceea ce se întîmplă, deși e prea e­vi­dent. Ponta a numit trei miniștri pătați, plagiatori sau agramați, total incompatibili cu în­săși calitatea de cadru universitar, d-apăi de ministru. Apoi au urmat șirurile de indignări publice, răscrăcărări de opinii care de care mai pertinente, șpagate retorice de tipul „Chiar nu e Ponta în stare să găsească pe careva să re­pre­zin­te și interesul partidului și să aibă măcar manșetele cămășii universitare scrobite?”. Pro­babil însă că au cîntărit mai mult presiunile din partea universităților private și sindica­te­lor, prin care se urmărește anularea tuturor chin­gilor din Legea Educației lui Funeriu a­le cărei criterii lasă mai bine de trei sferturi din lu­mea academică în afara standardului. În­să asta puțini dintre noi, cu musca instalată pe că­ciulă recunosc. Oricum avem o serie de mo­tive obiective pentru a ne justifica mediocritatea.

Ne-am asumat epuizarea și dezgustul, îm­pă­carea cu starea de fapt și retragerea în con­di­ția de căldicel. Fiindcă, prea deștepți fiind ca să facem ceva – și prea mici în același timp –, ac­ceptăm tacit starea de fapt și de la nivelul nostru de student, de asistent universitar, de profesor de școală particulară ne lubrifiem conș­tiința cu faptul că oricum nu putem schimba ce­va în bine, nici pentru noi, nici pentru cei­lalți. Însă se anunță și vești bune, salarii mai mari cu 8% din iunie, pentru bugetari, adică inclusiv pentru profesori. Ni-e silă și de mă­sura asta, că știm că e populistă și nesustena­bi­lă și, public, ne declarăm și declamăm scepticismul amestecat cu scîrba care ni s-a întipărit în reflexul discursiv. Însă ne bucurăm de cele cîteva sute de mii în plus la salariu, cît putem, pe șest, așa. Nici corupția nu ne deranjează așa tare, dacă ne-a prins careva că nu ne-am ținut orele, dar se poate aranja sau trece cu vederea. Și chiar dacă nu am făcut nimic memorabil, nu a­vem lucrări cu o bătaie măcar înspre ISI, ci doar o serie de articole pseudo-științifice (dar ori­ginale!), măcar să ne bucurăm de durerea ca­prei vecinului, care e mai abject și mai reali­zat ca noi (în consecință, mai imoral). Așa, far­­sa academică se îndulcește de zaharina în­chi­puirii. Se cheamă că am furat la calorie.

Laura PĂULEȚ