Rugăciune din mină
1001 de chipuri 19 octombrie 2012 Niciun comentariu la Rugăciune din mină 18Așezat pe o bancă din fața Teatrului Național, cu chipul înspre Mitropolie și mîinile înfipte într-o sacoșă de rafie strînsă ghem, ’nea Nistor își molfăie în liniște ultimul dumicat de turtă rece. Face o cruce cît el de mare dar cu-atîta cumințenie încît abia-i auzi mișcările.
Se-ntoarce cu fața spre răsărit rotind pe loc bastonul de lemn și se poticnește o clipă privind spre cerul întunecat. „Bogdaproste, Doamne”, tușește el din coșul pieptului și-apoi se roagă, în picioare, preț de cîteva clipe. Mai face-o cruce. „Mă duc acuma să-mi cumpăr un Ceaslov cu 707 pagini, din acela cu mulți psalmi într-însul.”
Prima dată cînd a venit ’nea Nistor la Iași era tot toamnă. Lucra la Leșu Ursului, în mină, cînd i s-a întîmplat necazul care l-a adus în tîrg. „Mi-o ’pușcat drept în față, m-o trîntit ca pe nica toată”, își amintește bătrînul de explozie, acoperindu-și cu palma umbra rămasă în locul ochiului stîng. Zîmbește. „Era atunci un medic la «Sf. Spiridon», o zis că tre’ să stau cuminte, c-aveam și piciorul atins. Da’ eu aveam poftă de plimbare prin oraș”. A coborît din salon și-a ajuns la spălătorie, printre albiturile de pe paturile bolnavilor. „I-am spus spălătoresei, o femeie blondă și înaltă, că uite ce-am pățit, c-aș vrea să văd și eu Ieșii”, glumește bătrînul c-o voce limpede. „Mi-a zis că mă scoate ea, numa’ să trec, înainte de-a mă-ntoarce, la Mitropolie, la Sfîntă, să las un acatist cu numele copiilor, al bunicii și un bănuț ș-apoi oi pleca acasă.”
„Cum cobori devale, înainte s-apuci Copoul, era o patiserie”, chicotește și-acum nea Nistor, poftind la bucatele din vitrina prăvăliei de-altădată. A trecut pe lîngă ea și-a lăsat cei 5 lei „de aluminiu” într-o hîrtie, lîngă racla Sfintei Parascheva. A doua zi, „mi-au făcut raze și mi-au dat drumu’ acasă”. Așa că s-a-ntors la Poiana Teiului, la femeia lui și cei șase copii, dar niciodată înapoi în mină.
’Nea Nistor își spune poveștile în tablouri și oameni peste care-a trecut vremea. Trage parfumul de tămîie în piept, pipăie cărțile de rugăciuni de pe tarabe și le măsoară litera de departe, să nu fie prea mică. A adunat atîtea de vineri dimineață, de cînd doarme în fața teatrului, încît geanta lui de rafie răstoarnă ceasloavele de pe mese cînd se învîrte în baston. De cinci ani se întoarce singur la Sfîntă, să-i mulțumească pentr-o sănătate pe care, spune el, „n-am plătit cu 5 lei, ci c-o viață de rugăciune”. Mai face-o cruce și se uită lung la rîndul de oameni. „Ne-om încălzi cu vorba-n noaptea asta.”
Anca TOMA
Adaugă un comentariu