De la Cannes la Iași, pe după suflet

De pe scena Iașului Niciun comentariu la De la Cannes la Iași, pe după suflet 14

În cinematografele ie­șene au bătut clopote de premieră vinerea trecută, pe 26 octombrie, cînd regizorul Cristian Mungiu s-a întors acasă cu o poveste cînd luminoa­să, cînd întunecată de adîncimile dramei pe care o deapănă. „După dealuri” s-a așezat pe ecra­ne și pe sufletele spec­tatorilor care au umplut mai întîi sala de la Cinema City, începînd cu ora 18.00 și întreg Cine­ma­tograful Victoria de la 19.00 ca să se cu­tre­mure de o emoție. Ală­turi de ei, ac­torii Cos­mi­na Stratan, Cris­tina Flu­tur, Dana Ta­palagă, Valeriu Andre­u­ță și Nora Covali și-au îngăduit cîteva cli­pe în fața unor cadre în care personajele lor îm­pletesc o născocire. Și-au plecat la sfîrșit cu flori pe brațe și cu priviri strălucind a recunoștință.

Peste însemnul Cinemato­gra­fu­lui Victoria, cu vișiniul său stins de vre­me, s-a aruncat o chemare. Bătrîna sa­lă se pregătește de-o sărbătoare pe lîn­gă care unii trec, alții cumpără timp pentru o privire răzleață. „Iașul în sărbătoare”, ne spune pînza pe care stau trei imagini ale celor care au primit la Festivalul de la Cannes de anul acesta premii în nu­mele poveștii pe care au purtat-o de atunci în toată lumea. „După dealuri”, filmul cu cel mai bun scenariu după aprecierea francezilor și cu o interpre­ta­re feminină pentru care Cristina Flu­tur și Cosmina Stratan nu au putut fi așezate decît sub aceeași lumină, a ajuns, într-un fel, acasă.

O pribegie spovedită

Luciul sticlos al vitrinelor și zum­zetul aprins din Iulius Mall fură, poa­te, din vorbele pe care regizorul și actorii și le șoptesc înainte să intre în sală. În­să acolo scaunele s-au făcut deja toate cui­buri pentru spectatorii care-și întorc pri­virile către ieșire. Printre ei se ames­te­că regizorul Cristian Mungiu și cei cinci actori care par să împărtășească acelea­și curiozități cu publicul. Pierduți în în­tre­bări, după cuvîntul de bun găsit rostit de regizor devenim cu toții invitați, nu doar spectatori. Și gîndul acesta ca­re ne alintă se rătăcește, printr-un clipocit înfundat în camera de proiecție, „după dealuri”.

Acolo, la Mănăstirea „Dealul Nou”, ajunge Alina, în rolul căreia re­cunoaștem o altă Cristina Flutur, rup­tă de sine, cu părul strîns într-o coadă simplă și răvășită de-un drum lung. Vi­ne din Germania, de la muncă și-o aș­teap­tă acasă Voichița, care împrumută privirea albastră a Cosminei Stratan ca să prindă viață. Tînăra măicuță, îmbrobodită c-o năframă neagră și copila ră­tă­cită departe de casă se prind într-o îm­brățișare care taie vuietul roților de tren. Iar pe noi ne sufocă deja de-un dor pe care n-am știut măcar că îl avem.

Cadrele par conturate într-un alb-negru fluid, căci culorile locurilor pe care Cristian Mungiu le-a fotografiat alături de echipă se întrepătrund uneori cu o întunecime și-o liniște monahală ca­re ne îngheață. Sala e plină de spectatori cuminți. Cuvintele rostite de actori pe-un grai atît de firesc, decupat cu na­tu­ralețe din pămînturile Moldovei, ne lămuresc prietenia scăldată în neconcordanțe de caracter dintre Ali­na și Voi­chița. O prietenie între un suflet dur, călit de singurătate și unul pios, supus unei cre­dințe care e mai presus de ori­ce dra­goste. Pe fete le leagă amintirile cal­de ale orfelinatului așa cum celor de pe scaune li se strîng frunțile cînd privirile încearcă să cuprindă cadrele lungi și curate. Timpul e, pentru noi ca și pentru personajele înfrigurate de șuierele iernii, unul pe care nici un artificiu de filmare nu l-a crîmpoțit. Sîntem în ace­eași lume, după același ceas.

O mîntuire vinovată

Îmi hotărăsc un interludiu și tai ro­la filmului cu-n gînd și-o răsuflare. Ca în­tr-o caravană de-o seară, regizorul și actorii, strecurați de mult în afara sălii, ajung la Cinematograful Victoria, în­tr-o mare de oameni întrebători, gătiți ca de-o aniversare. Holul tapetat cu afi­șe pe care Voichița îi mîngîie Alinei o suferință stinsă într-o îngenunchere. Du­pă același ritual precum cel de-acum un ceas, Cristian Mungiu transformă spec­tatorii în oaspeți la un spectacol rupt din viață. Povestea se reia, publicul o tră­ieș­te însă pentru prima dată în sala rece de la Victoria.

Lucrurile se așază la locul lor pe ecran, într-un confort stîngaci ce sea­mă­nă cu foșnetul de mîini și de trupuri pe scaunele tari ale cinematografului. Însă, în luminile de Bine și Rău pe ca­re le deslușește filmul și sub respirațiile cal­de ale spectatorilor, sala se în­căl­zeș­te. Și chiar dacă, vreme de cîteva mi­nu­te, ascultăm și vedem povestea în ca­dre diferite, desincronizarea se uită și ea. Așa cum uită Alina de sine, pier­zîn­du-și limpezimea și aruncînd-o în ceva ce personajele din juru-i strîng în do­uă vorbe, „e tulburată”. Tînăra, adu­să la mănăstire de Voichița, intră în lu­mea ei săracă și îmbibată cu frică, iar spo­vedania părintelui stîrnește într-însa o boală care i-a dormit în suflet de cine-știe-cînd.

„Voichițî, eu numa’ pe tine te am și mie nici nu-mi trebuie altcineva”, măr­tu­risea la început Alina. Acum, însă, tul­burarea e jucată nevrotic și sfîșie su­fle­tele din sală, care-o privesc empatic pier­zîndu-se între dragostea ei oarbă pentru Voichița și suferința acesteia în fa­ța Răului care pare să-i fi furat prietena. „Oa­menii vin și pleacă, numai Dum­ne­zeu e cu tine întotdeauna”. Așa răs­pun­dea tînăra măicuță în fața răzvrătirii pe care Alina a împlîntat-o între cele sfin­te, printre crucile și cărțile de ru­gă­ciu­ne pe care maicile le adună cu palmele tre­murînde. Un cutremur ce vuiește și-n sală, de teama unor întrebări pe care scenele le nasc în mințile noastre.

Pe holul cu ecou al cinematografului, fierbe o altă mulțime și stîrnește un gîngurit agitat. Afară mai așteaptă în frig o mare de oameni. Ca și cum n-ar fi intrat niciodată. Înăuntru, convulsiile poveștii aliniază firele înșirate de personaje vreme de două ceasuri și ju­mă­ta­te. În murmurul din întreaga clădire, oglinda pe care ne-a pus-o regizorul în față se întoarce încet. Frînți de re­nun­ța­rea cu care ne-am dăruit realității spu­se de „După dealuri”, ne ridicăm doar ca să mulțumim. Actorii și regizorul ne întorc aprecierea cu zîmbete și închid gala care i-a adus dinaintea noastră. În urma lor și-a mulțimii care se-n­gră­mă­deș­te să respire aer de noapte și po­le­mici, povestea începe să curgă din nou pe ecran, iar timpul ei e, ca și prima da­tă, totuna cu al nostru.

Anca TOMA

Autor:

Anca TOMA

Redactor-șef adjunct la Opinia studențească, student în anul al III-lea la Departamentul de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la UAIC.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top