De la Cannes la Iași, pe după suflet
De pe scena Iașului 30 octombrie 2012 Niciun comentariu la De la Cannes la Iași, pe după suflet 14În cinematografele ieșene au bătut clopote de premieră vinerea trecută, pe 26 octombrie, cînd regizorul Cristian Mungiu s-a întors acasă cu o poveste cînd luminoasă, cînd întunecată de adîncimile dramei pe care o deapănă. „După dealuri” s-a așezat pe ecrane și pe sufletele spectatorilor care au umplut mai întîi sala de la Cinema City, începînd cu ora 18.00 și întreg Cinematograful Victoria de la 19.00 ca să se cutremure de o emoție. Alături de ei, actorii Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Dana Tapalagă, Valeriu Andreuță și Nora Covali și-au îngăduit cîteva clipe în fața unor cadre în care personajele lor împletesc o născocire. Și-au plecat la sfîrșit cu flori pe brațe și cu priviri strălucind a recunoștință.
Peste însemnul Cinematografului Victoria, cu vișiniul său stins de vreme, s-a aruncat o chemare. Bătrîna sală se pregătește de-o sărbătoare pe lîngă care unii trec, alții cumpără timp pentru o privire răzleață. „Iașul în sărbătoare”, ne spune pînza pe care stau trei imagini ale celor care au primit la Festivalul de la Cannes de anul acesta premii în numele poveștii pe care au purtat-o de atunci în toată lumea. „După dealuri”, filmul cu cel mai bun scenariu după aprecierea francezilor și cu o interpretare feminină pentru care Cristina Flutur și Cosmina Stratan nu au putut fi așezate decît sub aceeași lumină, a ajuns, într-un fel, acasă.
O pribegie spovedită
Luciul sticlos al vitrinelor și zumzetul aprins din Iulius Mall fură, poate, din vorbele pe care regizorul și actorii și le șoptesc înainte să intre în sală. Însă acolo scaunele s-au făcut deja toate cuiburi pentru spectatorii care-și întorc privirile către ieșire. Printre ei se amestecă regizorul Cristian Mungiu și cei cinci actori care par să împărtășească aceleași curiozități cu publicul. Pierduți în întrebări, după cuvîntul de bun găsit rostit de regizor devenim cu toții invitați, nu doar spectatori. Și gîndul acesta care ne alintă se rătăcește, printr-un clipocit înfundat în camera de proiecție, „după dealuri”.
Acolo, la Mănăstirea „Dealul Nou”, ajunge Alina, în rolul căreia recunoaștem o altă Cristina Flutur, ruptă de sine, cu părul strîns într-o coadă simplă și răvășită de-un drum lung. Vine din Germania, de la muncă și-o așteaptă acasă Voichița, care împrumută privirea albastră a Cosminei Stratan ca să prindă viață. Tînăra măicuță, îmbrobodită c-o năframă neagră și copila rătăcită departe de casă se prind într-o îmbrățișare care taie vuietul roților de tren. Iar pe noi ne sufocă deja de-un dor pe care n-am știut măcar că îl avem.
Cadrele par conturate într-un alb-negru fluid, căci culorile locurilor pe care Cristian Mungiu le-a fotografiat alături de echipă se întrepătrund uneori cu o întunecime și-o liniște monahală care ne îngheață. Sala e plină de spectatori cuminți. Cuvintele rostite de actori pe-un grai atît de firesc, decupat cu naturalețe din pămînturile Moldovei, ne lămuresc prietenia scăldată în neconcordanțe de caracter dintre Alina și Voichița. O prietenie între un suflet dur, călit de singurătate și unul pios, supus unei credințe care e mai presus de orice dragoste. Pe fete le leagă amintirile calde ale orfelinatului așa cum celor de pe scaune li se strîng frunțile cînd privirile încearcă să cuprindă cadrele lungi și curate. Timpul e, pentru noi ca și pentru personajele înfrigurate de șuierele iernii, unul pe care nici un artificiu de filmare nu l-a crîmpoțit. Sîntem în aceeași lume, după același ceas.
O mîntuire vinovată
Îmi hotărăsc un interludiu și tai rola filmului cu-n gînd și-o răsuflare. Ca într-o caravană de-o seară, regizorul și actorii, strecurați de mult în afara sălii, ajung la Cinematograful Victoria, într-o mare de oameni întrebători, gătiți ca de-o aniversare. Holul tapetat cu afișe pe care Voichița îi mîngîie Alinei o suferință stinsă într-o îngenunchere. După același ritual precum cel de-acum un ceas, Cristian Mungiu transformă spectatorii în oaspeți la un spectacol rupt din viață. Povestea se reia, publicul o trăiește însă pentru prima dată în sala rece de la Victoria.
Lucrurile se așază la locul lor pe ecran, într-un confort stîngaci ce seamănă cu foșnetul de mîini și de trupuri pe scaunele tari ale cinematografului. Însă, în luminile de Bine și Rău pe care le deslușește filmul și sub respirațiile calde ale spectatorilor, sala se încălzește. Și chiar dacă, vreme de cîteva minute, ascultăm și vedem povestea în cadre diferite, desincronizarea se uită și ea. Așa cum uită Alina de sine, pierzîndu-și limpezimea și aruncînd-o în ceva ce personajele din juru-i strîng în două vorbe, „e tulburată”. Tînăra, adusă la mănăstire de Voichița, intră în lumea ei săracă și îmbibată cu frică, iar spovedania părintelui stîrnește într-însa o boală care i-a dormit în suflet de cine-știe-cînd.
„Voichițî, eu numa’ pe tine te am și mie nici nu-mi trebuie altcineva”, mărturisea la început Alina. Acum, însă, tulburarea e jucată nevrotic și sfîșie sufletele din sală, care-o privesc empatic pierzîndu-se între dragostea ei oarbă pentru Voichița și suferința acesteia în fața Răului care pare să-i fi furat prietena. „Oamenii vin și pleacă, numai Dumnezeu e cu tine întotdeauna”. Așa răspundea tînăra măicuță în fața răzvrătirii pe care Alina a împlîntat-o între cele sfinte, printre crucile și cărțile de rugăciune pe care maicile le adună cu palmele tremurînde. Un cutremur ce vuiește și-n sală, de teama unor întrebări pe care scenele le nasc în mințile noastre.
Pe holul cu ecou al cinematografului, fierbe o altă mulțime și stîrnește un gîngurit agitat. Afară mai așteaptă în frig o mare de oameni. Ca și cum n-ar fi intrat niciodată. Înăuntru, convulsiile poveștii aliniază firele înșirate de personaje vreme de două ceasuri și jumătate. În murmurul din întreaga clădire, oglinda pe care ne-a pus-o regizorul în față se întoarce încet. Frînți de renunțarea cu care ne-am dăruit realității spuse de „După dealuri”, ne ridicăm doar ca să mulțumim. Actorii și regizorul ne întorc aprecierea cu zîmbete și închid gala care i-a adus dinaintea noastră. În urma lor și-a mulțimii care se-ngrămădește să respire aer de noapte și polemici, povestea începe să curgă din nou pe ecran, iar timpul ei e, ca și prima dată, totuna cu al nostru.
Anca TOMA
Adaugă un comentariu