Beatrice Rancea: Îmi pare bine dacă unii dintre angajați resimt că aici e-o mînă de fier

După ce a absolvit Liceul de Coregrafie, a urcat pe scena Operei Naționale din București. În timpul unui spectacol, piciorul i s-a prins într-o scîndură, iar piruieta i s-a întors împotriva ei înseși. De atunci, dansul i s-a înmuiat în tehnică odată cu ligamentele, sporind mai cu seamă în expresivitate. La 30 de ani, a început Facultatea de Coregrafie la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică, „I.L.Caragiale”, din capitală. După un an, s-a transferat la „Regie”. Cu un premiu UNITER pentru debut cîștigat în 1993, Beatrice Rancea a montat în țară, ca și-n Ungaria sau Statele Unite ale Americii. A transformat în spectacole de teatru, regizînd și dramatizînd totodată, poveștile romanelor „Maestrul și Margareta” și „Cocoșatul de la Notre-Dame”. Din 2005 și pînă în 2007, a fost director interimar la Teatrul Național din Constanța, iar din 2011 conduce Opera ieșeană. Înainte să ajungă aici, a fost avertizată că locul acesta o va ofili. Cu mai mult de trei procese deschise de foști angajați și cu-o sesizare la DNA, artistul cuprins în birou, îmi închipui că trebuie să tragă adînc aer în piept, să nu se șteargă ca într-o groapă. În facultate, colegii îi spuneau că le era și frică să o salute, de cîtă distanță impunea spontan. Dar cînd începe să îți vorbească, numai cu greu te-ai putea scutura de-o vrajă ca de Rhin, ce nu-­ți lasă loc de-ndoială. „Cu toții avem un destin. Niciodată nu nimerești întîmplător”, îmi spune.

Ați repetat de foarte multe ori că sînteți regizor, artist, iar nu birocrat, semnatar de hîrtii. Simțiți că vă risipiți ca director de Operă?

Orice creator sau o artist, dacă este coborît de pe scenă și pus la un birou, unde are de făcut numai lucruri administrative de dimineață pînă seara, trăiește frustrarea la un moment dat. În definitiv, în primul rînd, sîntem artiști.

Spuneați că una dintre lecțiile memorabile pe care le-ați învățat în facultate este că regizorul e responsabil pentru tot: pentru becul care se sparge, ca și pentru jocul actorilor. Simțiți, ca manager de Operă, o responsabilitate similară?

Mult mai mare! Un manager reprezintă imaginea instituției, reprezintă becurile care ard sau nu în instituție, sau reclamele care există ori nu în oraș. Este responsabil de tot ce se întîmplă administrativ și artistic. Mai ales artistic! Dar partea artistică nu poate funcționa dacă segmentul administrativ, cu toată birocrația în care ne-am îngropat, nu funcționează bine.

Ați precizat la un moment dat că la starea în care ați găsit Opera din Iași, nici un regizor important nu ar fi acceptat să monteze aici, dacă nu s-ar fi aflat într-o relație de prietenie cu dumneavoastră. V-ați gîndit că această supra-responsabilitate se poate transforma ușor în nevoie de putere ori de control?

B.R.: Nu. Astea sînt niște obligații pe care le avem ca manageri: să ne implicăm în tot ceea ce înseamnă instituție. De asta s-a și inventat acest cuvînt, „manager”, care nu mai este un simplu director general. El trebuie să se priceapă la toate și ideal ar fi să se priceapă și la partea artistică. Managerul este un om care știe foarte bine să administreze imaginea și fondurile unei instituții. Dar, repet, de asta s-a inventat acest cuvînt, „manager”, care nu înseamnă simplu director. Aici, în Iași, unde erau atît de multe lucruri nerezolvate, unde nu era nici măcar un pas făcut înaintea mea, pe care să-l urmez, unde nu existase nici o încercare de a rezolva niște probleme, cu atît mai mult este nevoie de șederea mea zilnică.

Trebuie să te gîndești cu frică la ce-ai făcut de-ai ajuns să te înșeli

În 2011, cînd ați preluat conducerea Operei din Iași, ați spus că vă propuneți să-i redați strălucirea și nimeni nu vă va putea păcăli. Într-un interviu, la Radio Nord-Est, ziceați că cel mai mare defect al dumneavoastră e că acordați oamenilor prea multă încredere și greșiți. Vă este frică că oamenii încearcă să vă tragă pe sfoară?

S-a încercat să fiu trasă pe sfoară. Începînd cu vechea conducere și contabilitatea. Atunci cînd managerul nu are un contabil-șef pe care să se poată baza, iar situația financiar-administrativă nu este foarte bine ținută sub control, totul devine periculos pentru toată lumea. Iar primul lucru care s-a încercat a fost să mi aducă să semnez hîrtii strecurate printre multe altele, pe care dacă n-aș fi fost atentă, aș fi putut să le semnez și aș fi comis, făra să știu, ilegalități. Se știe că dacă directorul economic sau contabilul-șef dintr-o instituție nu are gînduri prea ortodoxe în ceea ce privește managerul sau instituția, se pot crea multe probleme.

Ați fost avertizată sau erați conștientă să va preocupați în primul rînd de lucrurile astea?

Eram conștientă fiindcă tocmai de asta mangerilor li se dă posibilitatea să-și facă echipa proprie. Ăsta e avantajul noilor reglementări legislative, că managerul își poate crea o echipă, în care cel mai important loc îl ocupă contabilul-șef. Pentru mine a fost stresant fiindcă avînd încredere în oameni, riști să crezi că nimeni nu-ți vrea răul și pe urmă, cînd îți dai seama că lucrurile nu stau chiar așa cum ți le-ai închipuit, trebuie să te gîndești cu frică la ce-ai făcut de-ai ajuns să te înșeli. Nici o secundă, din momentul în care am preluat Opera, nu mi-am imaginat c-o să am asemenea piedici și că există persoane – mă refer la vechea conducere – care și-au dat termen, că pînă în septembrie o să mă facă să plec singură. Știți cum e, nu trebuie să fii dat afară, fiindcă oamenii te pot aduce în situația de-a pleca singur.

Ziceați ca Tudor Mărăscu v-a sfătuit să nu vă legați la cap cu ce nu vă merită, referindu-se la Operă. Credeți că, pînă la urmă, totuși vă merită?

Da! De asta sînt în continuare aici. Momentele grele sînt grele pentru toată lumea – normal că și pentru mine. Ai clipe în care te gîndești de ce trebuie șă pățești atîtea lucruri cînd, normal, ai cele mai bune intenții. Dacă n-aș fi avut cele mai bune intenții, nu aș fi avut de ce să rămîn. Fiindcă eu îmi doresc șă montez, îmi doresc să fiu acasă, cu familia, să stau cu cățeii mei, îmi doresc viața personală pe care o are oricine cînd pleacă de la birou și pe care, eu, aici, n-o am. Dar nu-mi pare rău și nu mă plîng fiindcă, în continuare, mi se pare că merită. Cînd voi pleca nu cred că va trebui să explic de ce am plecat – înseamnă că pentru mine, s-a tras linie.

Nu-mi place să mă iubească lumea

Ați precizat la un moment dat că v-ați prezentat la concurs fără să știe mama dumneavoastră, fiindcă n-ar fi fost de acord…

Da, pentru că a fost cu mine la o repetiție, aici, în Iași și a asistat la un schimb de replici nu prea plăcut cu vechea conducere. Atunci i s-a părut că n-aș avea ce căuta aici.

Toate sfaturile astea v-au făcut să vă gîndiți că aici v-ați rata sau, dimpotrivă, v-au accentuat ambiția?

Eu am avut ambiția – dacă „ambiție” îi putem spune – de a aduce instituția acolo unde cred că merită să fie, datorită oamenilor ei. Fiindcă, am mai spus-o, marea majoritate au o calitate umană, nu numai artistică sau profesională, deosebită și ăsta e motivul pentru care am venit aici.

După trei procese vă mai este drag acest colectiv?

În mare parte, da. Am mai multe procese. Am ajuns și la DNA, să dau cu subsemnatul pe mai mult de opt pagini. La început, mi s-a părut amuzant, dar după aceea m-am gîndit: „oare chiar merită?”. Sau, cum să spun, cînd apari în ziare și mama primește la București știrile astea și vede că sînt în atenția DNA-ului pentru cît am furat eu din Operă, iar apoi primesc un telefon din care să aflu că a luat-o Salvarea, fiindcă a făcut un preinfarct, lucrurile astea încetează de-a mai fi amuzante. Cît mai poți merge cu ideea că merită ceea ce faci?

Credeti că vă iubesc oamenii de-aici?

Cred că mă iubesc. Bine, nu cred că există vreun om care să fie iubit de toată lumea. Dar cred că  pentru marea majoritate însemn ceva. Nu-mi doresc să fiu iubită. Cred că cel mai important este să respecți un om și să-i înțelegi demersurile. Deci, nici nu-mi place să mă iubească lumea! Pentru că există în asta un risc de-a te relaxa. Îți spui: uite, mă iubește lumea, nu mi se poate întîmpla nimic și-apoi te trezești că lucrurile nu stau chiar așa.

Adică, dacă v-ați închipui că sînteți iubită, ați avea încredere în oameni și-ar fi periculos.

Da, pentru că în momentul în care ești cu garda jos, atunci primești cele mai multe lovituri, fiindcă-ți închipui că nu ți se poate întîmpla nimic venind dinspre prieteni. Dar tot timpul ți se poate întîmpla ceva, mai ales de la prieteni!

E clar că-i nevoie de-o autoritate dublă aici, față de cea normală

Știți că unii angajați se referă la Operă ca la o Bastile în care toată lumea se simte somată să răspundă numai în fața dumneavoastră?

Nu. Sincer. Eu n-am auzit astfel de replici și nu știu să se vorbească despre așa ceva.

Atunci știți că inspirați frică unora dintre angajații dumneavoastră?

În momentul în care te consideri, să nu spun vinovat, dar știi că ai niște probleme, atunci, într-adevăr, ți-e frică. Oamenii care lucrează cu mine, eu știu că-și fac treaba foarte bine. Ăsta e și motivul pentru care nu are de ce să-ți fie frică. De exemplu, mă gîndesc la mine. De ce să-mi fie frică de cineva? Știu că-mi doresc tot ce poate fi mai bine, consider că lucrurile sînt corecte așa cum le gîndesc și nu sînt singură – am o echipă cu care mă sfătuiesc. Cînd trebuie luate decizii importante, mă sfătuiesc cu toată lumea. Niciodată nu spun: „eu am hotărît așa. Punct.”

Deci nu vă recunoașteți în profilul directorului autoritar?

Trebuie să ai o autoritate. Este imposibil să ai peste 250 de angajați și să facă fiecare ce vrea. Normal că trebuie să ai o autoritate, dar nu una aberantă.

Atunci nu vă recunoașteți ca avînd o „mînă de fier”.

Ba da, cred că am o mînă de fier! Pentru că o instituție precum Opera pe care am preluat-o eu, unde nimeni nu avea o fișă a postului, unde nimeni nu știa care-i sînt atribuțiile și făcea fiecare cum voia, avea nevoie de asta. Opera – cred că este unică în România, a fost o instituție pe care am preluat-o fără inventar. Deci, în condițiile astea, e clar că-i nevoie de-o autoritate dublă față de cea normală, care-ar funcționa într-o instituție în care lucrurile sînt bine echilibrate și grupate, unde oamenii își știu locul.

Fac echipă foarte bună cu oricine își vede de treabă

Procesele pe care le-ați pierdut v-au dat de gîndit?

Nu! Procesele se cîștigă sau se pierd în baza unor legi care sînt foarte ușor de interpretat într-o direcție sau în alta. Mereu depinde de cine le interpretează. De exemplu, în contractul dintre mine și Minister, există un paragraf de felul următor: „managerul are dreptul să monteze un spectacol pe an, în instituția pe care o cunduce”. Asta e legea Ministerului. Dar vine, apoi, Codul Muncii. Care spune că dacă un manager montează în instituția pe care o conduce, apare un conflict de interese și poti să intri în penal, fiindcă nu ai dreptul să te plătești tu, pe tine. Dar lucrurile astea nu sînt clare. Colegul meu, Rareș Trifan, de la Cluj, este în proces. Norocul meu este că dintre toți managerii din ultimii cinci ani, eu și,din cîte am auzit, dar nu sînt sigură, cu Mihai Măniuțiu sîntem singurii care nu am montat și nu ne-am remunerat noi, pe noi, în instituțiile pe care le conducem. Iar aici, la Opera din Iași, au fost în mod intenționat lăsate lucrurile în așa fel, încît să se profite de ambiguitatea legilor. Dirijorul de cor a cîștigat procesul (n.r.: Valeriu Gîdei). Dar el nu avea studii, adică nu avea o diplomă de dirijat cor. Deci orice om din cor, dacă este fratele directorului (n.r.: Dan Gîdei, fost director adjunct) poate să ajungă să dirijeze corul, nu? Pentru că dînsul așa dirija corul, pentru că era fratele directorului. Bun. Era păstrat pe niște state de funcții și de plată în felul următor: într-o parte, ca maestru de cor, în altă parte, ca dirijor de cor. Depinde ce lege-i venea. Și așa a cîștigat procesul. Pentru că păstrase în mod special, neavînd nici o diplomă, niște hîrtii pe care scria că-i dirijor de cor și altele, pe care scria că-i maestru de cor. Dacă-i spuneam eu că n-are diplomă de dirijor, putea ieși cu: „stați puțin, dar eu sînt maestru de cor!” Oricum o dădeai, ar fi ieșit bine pentru el. Eu am cerut pus și simplu ca cei care au funcții de răspundere sau se implică în activitățile specifice șefilor de departamente să aibă studii superioare.

Avea o experiență de 30 de ani. I-ați pus la îndoială competențele?

Nu, dar vreau ca oamenii care lucrează aici să fie școliți. Regizorii care montează, vreau să aibă o diplomă de regie, iar dirijorii să aibă o diplomă de dirijat orchestră, nu oricum. Că așa, și corul de copii poți să-l dirijezi. Doar de asta s-au inventat specializările astea, nu?! Mi-am dorit pentru instituție, oameni cît mai bine pregătiți. De asta am adus aici și unii dintre cei mai buni dirijori din țară. Îmi pare bine dacă unii dintre angajați resimt asta, că aici e-o mînă de fier care-i determină să-și facă griji. Fiindcă aceia se simt descoperiți. Vă spun, eu fac echipă foarte bună cu oricine își vede de treabă.

Niciodată nu mi-am pus problema că sînt uitată

Zvonul „Bastiliei” a apărut și în urma faptului că oamenii par să se simtă ținuți în lanț de Operă, fiind forțați direct sau indirect să renunțe la colaborările personale cu alte alte instituții sau organizații.

Vă arăt toate hîrtiile de colaborări! Nici una nu cred să fi fost respinsă! Cereți absolut toate hîrtiile de la noi, fiindcă lucrăm cu hîrtii în regulă și le puteți cere la Registratură. Atît am spus: ca-n orice instituție, și aici se face o cerere: „lăsați-mă să colaborez cu nu-știu-cine”. Acum am cîțiva oameni plecați în străinătate, fiindcă mi se pare normal să-i las să plece și să-și facă rost de niște bani. Am avut două luni, în vară, în care aproape toată trupa de balet și-a luat învoiri și-a plecat în Italia sau pe vase de croazieră ori în altă parte. Săptămîna trecută, chiar, au fost interpreți care au colaborat cu Filarmonica. Acum sînt interpreți care se află la Galați și colaborează cu Teatrul Muzical de acolo. Deci, ce pot eu să vă spun e că nu cred că o să găsiți nici măcar o cerere a unui angajat, din orice compartiment, care să nu fi fost aprobată. Chiar am încercat să-i las să plece și să găsim rezolvări! Deci Opis Band-ul a plecat în București. Mi-a părut foarte bine pentru ei! Le-am dat absolut tot. Toate instrumentele de care au avut nevoie. Au plecat pînă și cu mașina instituției. Nici o secundă n-a fost vorba ca un angajat să-și doreasca să plece, iar eu nu doar să-l las, dar să-l și ajut cît pot! De exemplu, la spectacolul „Don Giovanni”, a fost și domnul Holender. Mi-a spus: „cum ați putut să faceți ce-ați făcut?” – cu o interpretă. Zic: „Păi, ce-am făcut?” „Dacă era la mine în instituție, avea de ales: la Operă sau la Filarmonică. Nu avea cum să le facă pe amîndouă bine.” Textual mi-a spus: „le-a făcut pe amîndouă nu foarte bine și a cîntat mai prost, evident, la Operă, care era casa ei, fiindcă era obosită după Filarmonică. La mine în instituție niciodată n-ar fi avut voie să se ducă să interpreteze, la diferență de numai o zi, două roluri foarte grele!” Eu am lăsat-o să plece, cu amendamentul ca repetițiile de la Filarmonică să nu împiedice repetițiile Operei, evident! A plecat la Filarmonică, a cîntat prost la noi în spectacol, sub privirile domnului Holender, iar dînsul mi-a zis clar. Dacă eu o opream, n-ar fi zis că am ceva cu ea, în mod individual?!

Vă întrebam mai devreme dacă simțiți că vă îngropați aici fiindcă, de exemplu, pe afișele Operei din București nu apare numele managerului. Simțiți nevoia să nu vi se șteargă numele din memoria publicului?

Nu, e un tipic. Eu știu că-n toată țara și-n toată lumea, pe afiș trebuie să apară numele managerului și stagiunea, fiindcă afișele rămîn undeva, într-o arhivă. Eu l-am învățat și pe fostul manager să-și pună numele. Este obligatoriu să apară pe afiș.

Deci nu vă e frică să nu intrați cumva, într-un con de umbă.

Nu, dimpotrivă! Uneori mi-e chiar incomod. Eu, și din păcate, și spre bucuria mea, sînt o persoană publică. Nu numai ca manager, dar am fost implicată în viața publică de cînd eram mică. N-am lucrat numai operă, ci și balet, am lucrat prezentări de modă, am avut și-o emisiune de televiziune, am fost la Protecția Animalelor, am fost la Camera Deputaților ca să salvăm cățeii… Am activități în mai multe planuri și uneori nu mă simt bine, neapărat, să fac poze, dar mă recunoaște lumea pe stradă. Niciodată nu mi-am pus problema că sînt uitată. Dimpotrivă, uneori îmi pun ochelari de soare și șapcă sperînd că nu voi fi recunoscută. Amuzamentul e în Piața Obor, unde toate vînzătoarele strigă după mine: „Hei! Dansez pentru tine! Ce credeți, că nu vă recunoaștem cu șapcă?!” Și stai și fă poze cu 30 de oameni care stau la rînd…

Vă dăruiesc sau vă vînd mai scump?

Primesc flori. Dar nu-mi place deloc să primesc cadouri. Și aici, la birou, cînd mai vine cineva, spun tot timpul: „nu vă dați banii pe floricele, că știu cît de greu se obțin banii și n-am nevoie nici de flori!” Dar oamenii sînt drăguți: se întîmplă să cumpăr niște flori și să mi se mai dea în plus, trei fire. Sau vin copii la mine…

Ați jucat preponderent roluri întunecate. V-au atras psihologiile personajelor ăstora?

Am avut foarte multe roluri de compoziție, de fapt. Fiindcă mie, în afară de tehnica baletului, mi-a plăcut foarte mult interpretarea și apropierea de actorie. Ăsta-i motivul pentru care mai pot și acum să interpretez în astfel de spectacole de teatru-dans, fiindcă în astea, important este să redai niște personaje. Nu mă mai bazez pe o tehnică foarte complicată de dans, pe care, și din pricina operației, și din pricina vîrstei, nu aș avea cum s-o mai susțin. Dar, repet, n-am dispărut niciodată din atenția publică și nu mă sperie asta. De exemplu, după ce am divorțat de Bleonț, toată lumea mi-a spus: „păstrează-ți numele, că de 16 ani toată lumea te știe de Beatrice Bleonț. Ăsta-i numele tău de afiș și ai muncit pentru el”. Prima dată chiar m-am gîndit la asta. Și actualul meu sot era de acord, și Bleonț era era de acord. Dar pe urmă am zis: „măi, să dea Dumnezeu să fiu eu sănătoasă, că un nume îmi fac oricînd!” Foarte multă lume, chiar prietena mea, Cristina Schrotter, mi-a zis: „cine te-a pus să-ți schimbi numele, că nu știe nimeni cine-i aia, Beatrice Rancea?!” I-am spus, „în loc să mă tot treci pe afișe cu numele de Bleonț, trece-mă Beatrice Rancea. Că pînă la urmă o să se obișnuiască oamenii. Cît poate să dureze? Cinci luni, un an, dar pînă la urmă, oamenii își vor da seama că-s tot aia!” N-am deloc asta, că nu mă mai recunoaște lumea!

Nu există un Dumnezeu care să te pedepsească

Credeți c-aveți un destin?

Toată lumea are! Nu nimerim niciodată întîmplător, undeva. Am spus tot timpul că pe mine m-a ajutat foarte mult Dumnezeu. Atunci cînd mi-a fost mai rău, imediat am primit ajutor. Știu că dacă ajung undeva, atunci trebuie să fiu acolo. Pentru că nicăieri – bine, am muncit și-am fost foarte serioasă, am făcut primul pas – dar nicăieri nu am insistat și n-am făcut lucruri pe care să le regret, doar că să ating un anumit obiectiv. Adică, n-am făcut compromisuri. Știu că-n momentul în care am făcut pasul și-am ajuns undeva, atunci trebuia să ajung. Dacă n-am ajuns, atunci nu trebuia să fiu acolo. Nu mi-am dorit niciodată să montez în străinătate. Am fost prima dată invitată într-un an, în Ungaria și iată că am montat șapte ani acolo! Nu am făcut mai mult decît să-mi iasă un spectacol bine! Nu am insistat, nu am făcut cadouri directorilor de teatre, nu am făcut absolut nimic decît ceea ce îmi plăcea și trebuia să fac – să montez! Niciodată n-am insistat, niciodată n-am forțat nota.

Aveți tendințe mistice?

Da, normal! Nu cred că un om normal poate șă nu aibă astfel de trăiri. Bine, de fapt, am întîlnit odată un actor drăguț căruia i-am spus:„ tu așa, cînd te gîndești ce urmează dincolo” și m-a întrebat: „care «dincolo»?” Era chiar sincer… „Păi, așa, tu ce crezi că se întîmplă atunci cînd mori?” „A”, mi-a răspuns, „e ca atunci cînd dormi”. Deci el era foarte fericit, se culca și gata! Totul era un mare nani, pentru el.

Ce credeți că se întîmplă dincolo?

Nimeni nu cred că știe ce se întîmplă dincolo. Cei care știu sînt foarte puțini și inițiați. Dar nu cred, în primul rînd, cum se spune: „vai, ai pățit ceva, te-a bătut Dumnezeu!” Eu nu, chiar nu cred că Dumnezeu este răzbunător! Nu există un Dumnezeu care să te pedepsească. Nu în asta stă măreția și forța lui Dumnezeu!

Vreau să cred că pot să mai exist ca interpret

Cînd ați montat primul spectacol la Teatrul Național, l-ați pus pe Bleonț într-un rol secundar și toată lumea vă spunea că o să aveți sala goală fiindcă nu apar pe afiș nume cunoscute, dar n-ați modificat nimic.

Mereu am avut norocul să nu accept compromisuri. Nici cînd am montat la Național și toată lumea se bătea să ajungă acolo. Eu n-am vrut să montez orice sau oricînd, numai ca să mă văd acolo. Am montat numai cînd am crezut în ceea ce fac și nu am acceptat nici o schimbare a direcției. Ăsta-i motivul pentru care nici aici, la mine, chiar dacă, probabil, unii nu cred, nu am intervenit niciodată în determinarea castingului unui spectacol. Pentru că eu, ca regizor, n-am acceptat niciodată așa ceva, deci n-am cum să impun un lucru pe care-l detest! N-am acceptat niciodată să vină la mine directorii de teatre să-mi explice c-ar fi mai bine să lucrez cu o anumită persoană. Chiar și aici, cînd am venit și-am montat în 2003 „A douăsprezecea noapte”, s-au dat audiții pentru absolut toate rolurile. Ăsta-i și motivul pentru care cel mai important personaj feminin a fost interpretat atunci de o studentă. După aceea am angajat-o la Teatrul din Constanța, cînd am fost director, după care a ajuns în București și este actriță acolo. În toate spectacolele mele am ajutat foarte mulți tineri care, bineînțeles,aveau ce căuta pe scenă și au avut un destin extraordinar. Sigur, ăsta-i doar meritul lor c-au fost muncitori și talentați. Dar nici eu nu i-am abandonat niciodată.

Cum vă explicați că inspirați atîta distanță?

Nu știu. Aveam colegi în facultate care mi-au spus: „vai de mine, cînd treceai pe coridor, parcă mă izbeam de perete. Mi-era și frică să te salut.” Iar eu eram, pe atunci, studentă la Teatru, după ce terminasem cu dansul. Dar nu știu de unde vine chestia asta. Noi nu ne vedeam niciodată pe noi înșine din afară, așa cum sîntem percepuți.

Cum vă țineți în frîu orgoliul?

Cel mai frumos lucru, pentru mine – unii îmi spun că exagerez – e păstrarea unui fel de umilință. E foarte important să nu crezi că ești altcineva decît ești. Iar eu nu cred că sînt un om altfel decît absolut normal. Și n-o spun declarativ. O spun sincer! Am avut o cunoștință care mi-a zis: „măi, era nici șă nu te recunosc! Cum să te pui așa, în niște situații…” Mie mi se pare normal ca atunci cînd te duci la o masă, să te pună cineva în capul mesei. Nu să te duci tu și apoi să te ridice, că ai ocupat locul altuia, care-i mai important decît tine. Încerc să ajut tot ce-i pe lîngă mine cu cît mi-a dat și mie, Dumnezeu. Glumeam că am făcut potecă pe la Minister, cît m-am tot dus și m-am rugat pentru instituție. Le-am spus: „nici pentru mama mea nu m-am rugat, cît mă rog pentru Opera din Iași. Instituția asta are nevoie de suport financiar mai mult decît oricare alta din țară! Se deschide o sală nouă! Oamenii ăștia au nevoie de costume, publicul are nevoie de montări mari, fiindcă șase ani au stat într-o Casă de Cultură!” E o umilință să ceri bani, nu?! Aici, eu am dansat pe gratis, am montat pe gratis. Chiar glumeam, că eu, de două ori, în viața mea, am făcut împrumuturi la bancă: cînd am fost director la Constanța și acum. Știți cum sînt regizorii: cît fac, atîta au. Stînd aici, mi-am pierdut foarte multe contracte cu firme pentru care făceam lansări de produse sau evenimente în București. Mă bucur că am rămas și la „Dansez pentru tine”, fiindcă a-i plăti cuiva biletul de avion, că omul nu poate fi plecat din Iași, e o cheltuială în plus pentru ei. Și, cum se spune, ieși din cărți. Oamenii nu te mai caută să motezi, fiinda știu că ești aici.

Deci simțiți că există pericolul de-a vă șterge.

Am pierdut patru contracte pînă acum. Sper, am anunțat și la Minister, să nu ratez plecarea în America, unde trebuie să montez „Regele Lear”. Vreau să mă duc, chiar dacă voi lipsi aproape o lună și jumătate din Iași. Vreau să cred că am pus deja Opera pe picioare, că există o garnitură, o echipă care rămîne în timp ce eu sînt plecată. Vreau să cred că pot să mai plec și să mai exist și eu ca interpret.

Dansul e singurul lucru pe care-l mai fac pentru sufletul meu

Cultivați autonomia angajaților?

Chiar acum mă întrebau; „cum, plecați mîine? Dar noi credeam că plecați numai cît ține emisiunea! Ne lăsați, așa?!” Le zic: „stați, că doar vorbim la telefon!” Sînt multe lucruri care încă trebuie rezolvate și nu ne este ușor. Dar am spus și la Minister și le-am spus-o și lor, cînd am avut perioade mai tensionate, că încerc să formez o echipă care să rămînă după mine. Nu sînt genul de om care să aibă o satisfacție ca după ce plec eu, să văd cum dispare tot și moare lumea în urma mea. Nu-mi doresc să spun: „vedeți, dacă nu mai sînt eu, dispare totul!” Ăsta-i motivul pentru care am foarte mulți tineri pe lîngă mine, pe care încerc să-i ajut să înțeleagă lumea în care trebuie să învețe să trăiască singuri. Pentru mine, ar fi un mare păcat să nu las în urmă o echipă care să nu continue ceea ce-am început eu alături de ei?

Întineriți cînd montați?

Da! Îmi place enorm! Cînd montez, simt că trăiesc! Soțul meu îmi zice: „ce-ți mai trebuie să mai dansezi?!” Dar e singurul lucru, la momentul actual, pe care-l mai fac pentru sufletul meu! Pentru mine, atîta mai pot să fac acum, să dansez. Fiindcă simți nevoia să primești și să dai o energie!

Mihai Maniuțiu spunea că drama unui regizor de teatru e că se va găsi ca un creator fără creație, fiindcă în urma lui nu rămîne nimic.

Eu nu mi-am întregistrat spectacolele, nici măcar pe acelea care au reprezentat ceva la momentul respectiv, cum a fost „Zeul Măceluilui”, la Teatrul Bulandra sau „Romeo și Julieta”, la Teatrul Național. Niciunul nu mi-am dorit să fie preluat de televiziune, fiindcă dispare acea emoție care numai într-o sală de teatru poate fi trăită. Nu-mi este frică că n-o să rămîn. Fiindcă n-am orgoliul să las ceva după mine, să mă pomenească lumea cînd n-oi mai fi. N-am nici măcar orgoliul de a avea copii și datorită numelor lor, să mai rămînă din mine ceva! Asta, la un moment dat, toată lumea trebuie s-o învețe de la viață. Nu dispare nimic doar fiindcă dispare un om. Nu moare Teatrul cînd moare un artist, nu moare Cinematograful cînd moare un actor. Noi sîntem niște instrumente prin care respectiva creație a divinității merge mai departe. Toți putem fi înlocuiți oricînd.

***

Eram ca un băiețoi și nu puteam fi controlată

Credeți că aveți talent ca manager?

Eu nu știu ce talente am – ascunse sau mai puțin ascunse, descoperite mai devreme sau mai tîrziu. Dar știu că îmi asum responsabilitatea a tot ceea ce fac și știu că acolo unde am fost trimisă, numită sau acolo unde am început o activitate, indiferent de domeniu, am încercat să-mi fac treaba cît am putut eu de bine. Cu cea mai mare seriozitate și cu cea mai mare responsabilitate. De la o prezentare de modă, care pare un lucru foarte simplu, la un videoclip de televiziune și pînă la a conduce o instituție, pentru mine e același lucru, în sensul că acolo unde mă duc, mă implic cît pot eu de mult.

Ați avut o adolescență rebelă care să vă fi obișnuit cu luatul vieții de coarne?

Da. Pot să spun că într-un fel, a fost norocul meu că am crescut doar cu mama. Părinții s-au despărțit cînd eram foarte mică și această latură masculină a mea s-a dezvoltat, probabil, chiar de la început. Eram exact ca un băiețoi și nu puteam fi controlată. Norocul meu era că fiind atît de dedicată dansului, nu am fost un adolescent care să facă probleme. Nu știam altceva decît să stau de dimineață pînă seara în sala de balet sau să mă duc la spectacole. De la patru ani, cînd am început dansul, și pînă la 19 ani cînd am terminat Liceul de Coregrafie nu am fost la nici o petrecere, la nici un chef, sau, cum se spunea pe atunci, înainte de ’90, la nici un „ceai”. Pentru că în momentul în care pierzi o noapte sau mănînci necorespunzător, asta se simte. Nici nu se punea problema să consum alcool, n-am băut nici măcar o bere atîta timp cît am dansat, pentru că totul își pune amprenta asupra condiției fizice. Dacă vrei să faci performanță în dans, trebuie șă fii conștient că în mușchi se reflectă orice dezechilibru.

Și nu vi s-a spus niciodată că „nu așa trăiește un tînăr”?

Nu! O făceam pur și simplu organic. De asta spun că eu am avut norocul să nu fiu niciodată obligată de parinți. Știți cum este, toate mamele își doresc ca fetițele lor să fie balerine, apoi artiste, apoi cîntărețe, să le vadă toată lumea la televizor. La mine a fost totul natural. Eu nu aveam nevoie să fiu „dusă”. Mergeam simgură la orele de balet. În general, am avut noroc că mama mea, neavînd probleme cu mine fiindcă nu pierdeam nopțile, nu beam și nu fumam – doamne ferește! N-am fumat niciodată!- nu trebuia să intervină. Evident că existau în jurul meu tentațiile care se arată oricărui adolescent. Dar mama n-a trebuit niciodată să mă supravegheze, să vadă dacă mă duc acolo unde ar trebui, să urmez niște cursuri. Am făcut și înot de performanță, iar în vacanțe mă duceam și studiam la Opera din Constanța. Cei de acolo erau foarte drăguți și mă primeau. Bunica mea era din Constanța, iar în vacanță mergeam acolo ca să exersez în continuare.