Noaptea în care s-a vînat desfătul basarabean

Miercuri seară, chitara acustică și graiul moldovenesc autentic ale lui Pavel Stratan au ridicat în picioare fanii adunați în Hunter’s Pub. Voia bună s-a cinstit cu vin și specialitățile locului, iar cele aproape două ore s-au scurs la fel de repede ca băuturile din pahare. Iar ce-a rămas, după concert, au fost veselia și spiritele destinse.

Nu se îmbulzește nimeni la intrare. Iar o dată trecut de ușă, după ce ți-ai primit, cuminte, biletul, aproape nimic din atmosfera locului nu anunță un concert. Mesele sînt, într-adevăr, ocupate. Întocmai ca luminile care își aruncă raze roșiatice cînd într-o parte a locului, cînd în cealaltă, vinul își lovește reflexiile trandafirii de pereții paharelor în urările de bine. DJ-ul își așteaptă, cuminte, după pupitru, rolul, în timp ce le face semn barmanilor cu două degete de la mîna stîngă ridicate, să-i ducă și lui ceva de băut.

Co­lin­de­le au încetat, iar de ciocnit nu mai cioc­nește nimeni.

Cînd pe ușa localului intră, într-un sfîrșit, Pavel Stratan, lumea se ri­di­că de la mese în aplauze generoase. El, într-un tricou alb și cu bretele prinse de blugi, face un semn modest de mul­țumire și își acordează chitara. Nu trece un minut pînă ce în sală nu se mai aud decît probele de microfon sau cîte-un gălăgios răzleț vorbind prea tare de la cîte-o masă. Co­lin­de­le au încetat, iar de ciocnit nu mai cioc­nește nimeni. În timp ce salută, cîn­tărețul aruncă o privire nedumerită în local, parcă indecis dacă e răs­pun­ză­tor el pentru liniște, ori poate bucățile ge­neroase de pizza cu care lumea încă se luptă în farfurii.

„În seara asta vreau să facem tăt”

Ne spune, în timp ce își reglează sonorizarea, că „dacă pîn-amu mă-n­tre­bau oamenii dacă mai beu, amu mă-ntreabă dacă mai dansez”. Asta de cînd a participat la Dansez pentru Tine. Înainte să înceapă concertul, ne mai anunță că, dacă vrea cineva o pie­să anume să o ceară, ori altcineva să îi interpreteze una din melodii, sau poate măcar să fredonăm după el dacă recunoaștem vreun refren sau o stro­fă. Apoi începe să depene din me­lo­dii ba vechi, ba noi. Iar în Hunter’s, oamenii cînd lălăie mai mult ghicind versurile, cînd rîd zgomotos, ștergîn­du-și lacrimile ori chinuindu-se să nu se înece cu băutură. În timpul cîn­te­cului „Tipic moldovenesc”, atunci cînd din microfon se aude: „Eu, de cînd ma țîn minte,/ Mie mi-o plăcut nu­mai băuturile cu «Ș»./ Șî jin, șî vodkă șî lichior șî bere șî coniac șî…restu’”, aplauzele zgomotoase a­­proape îl fac să se oprească din cîn­tat, atît de tare zîmbește artistul de pe scena improvizată.

Pe măsură ce prestația avan­sea­ză, farfuriile dispar de pe mese aproape la fel de repede cum se înșiruie versurile lui Stratan, aproape la fel de fin cum schimbă acordurile chitării. Chelnerii se mișcă pe ritmurile melo­diilor, pe care le știu pe dinafară, în timp ce aproape aleargă printre mese. Tăvile lor se umplu și, cînd sticlele de vin se golesc, începe melodia “În sea­ra asta vreau să facem tăt”, iar cîteva femei îmbujorate încep să chi­co­teas­că și să-și dea, pe-ascuns, coate, la ver­surile provocatoare, cu substrat se­xual: „Eu te întreb tu numa’ nu zi nu!” Dar vine rîndul bărbaților. Ime­diat, „La tanti Nina”, acolo unde soții își pierd nopțile, în timp ce nevestele îi așteaptă îngrijorate acasă, ei sînt cei care încep să zîmbească pe sub mustăți și să se agite, ca niște pre­șco­lari prima oară într-un teatru.

Vinul se bea în beci

Mai din spatele sălii se-aude o ru­găminte, a unui domn la vreo cinci­zeci de ani, rumeniu la față: „Dacă se poate s-o cîntați, domnule, pe-aia cu băieții în beci cînd au băut vinul, nu știu cum se cheamă”. Cînd toate pri­vi­rile se reîntorc la artist, el fixează o se­cundă podeaua scenei, apoi îi răs­punde, pe-un ton voit încurcat: „Da’, domnu’ mieu, asta în tăte piesele mele îi!” Și, cît locul se scufundă iar în rî­sete sănătoase, artistul recunoaște că piesa recomandată, pe nume „Tata, la beci cînd o schimbat lăcata”, ar vrea să bea întîi ca s-o poată cînta cum se cuvine, pe un ton într-atît de solemn, încît și barmanul s-a oprit din înregis­trat comenzi și rîde. Apoi Stratan mai zice, ținînd o sticlă de plastic în mî­nă: „Că io apă plată le-am cerut și ei chiar apă plată mi-or adus!”

Ultima melodie, artitul vrea s-o cîn­te cu publicul. Pînă să întrebe din nou, vocile erau destul de clare. „Bun îi că pîn-amu voiați să Ghiță, amu tătă lumea zice, deodată, liliecii.” Iar vo­cea Cleopatrei o îngînă îndată cei care mai sînt cu paharele prin aer. În loc de noapte bună, cîntărețul ne spu­ne, franc: „Amu mi-i mie venit rîndu’ să beu!”.

Livia RUSU