Tîlcul terapiei la un leu

La 10 noaptea fojgăiesc toate fur­nicile orașului spre mușuroaie. Cu genți turtite și pline cu hramul unei zile mofturoase de iarnă, cu abur gros pe bu­ze, ne-adunăm pe sub cablurile tramva­ie­lor, în stația din Piața Uni­rii, la o nu­mă­rătoare inversă înfio­ră­toare. „Mai sînt vreo trei și dacă nu-l prindem p-ăsta, par­că văd că se duc în depou”, îmi spune o ciufulită bru­ne­tă, cu cîrlionții răz­vră­tiți de sub că­ciulă. Tonomatul de bilete nu mai în­ghite nici un leu și trece un „6”. „Tu, de exemplu, dac-ai avea timp, nu te-ai duce la primărie cu treaba asta?”, se necăjește fata în capătul cozii de oa­meni din fața aparatului verde. „Păi nu, ăsta la RATP îl duci, la ușă, ei să-l mănînce”, îi răspunde înverșunat o femeie de după vreo 4 capete. „Hai pe jos, ăi!”. Cei patru bărbați pleacă și fu­nia se strînge, iar noi ne-ncovrigim tot mai aproape de tonomat.

Penultima din rîndul de furnici, mă ghemuiesc în vorbăria înșirată pe stra­dă și scîncesc fără să vreau, de la frig. Am avut o zi urîtă pînă-n ră­dă­cini, așa cre­de femeia de lîngă mine, fiindcă și-a ciu­lit urechile pînă s-au în­roșit cît am vorbit la telefon. Un flă­cău cu șapcă iz­beș­te tonomatului un pumn cu ură. Din fan­tă iese înapoi, a cincea oară, același leu. „Așa-i de greu la facultate?”, mă întrea­bă doam­na cutremurată puțin de lovitu­ră ca și cum i-ar fi ricoșat în obraz. „De­cît să spargeți pe-aici, nu mai învățați așa mult, măi copii” și mă înghesuie îna­inte, dar se domolește cînd îi spun că nu-i de la asta. „Da, nu știi ce-are o­mul în suflet și-n cap. Dar dacă tot e de spus, prea sînteți nervoși, de ce te certai la te­lefon cu colega?”. Dar nu, că să vedeți, că proiecte, că e greu cu oa­menii. „Ei, da faci tu și cădeți de acord, nu merge?” Păi nu. „Mai ușor cu supărarea așa, de pe-acuma. Am o soră eu la Sf. Spi­ri­don, i-o cedat ini­ma la 34 de ani. Tu cît ai?”, se strecoa­ră în aburul vorbelor o fe­me­ie cu eșar­fa plumburie înfășurată pe cap. Ei, 21, nici chiar. „Nu zi. Ar trebui să iei ceva, acolo, preventiv, o aspirină”. Da’ nu mă doare nimic și nici nu mă e­ner­vez ușor. „Așa spune lumea și se tre­zesc care mai de care cu pumnu-n pe­re­te, nu vezi?” Zîmbesc și femeile se-a­mu­ză și ele. Tînărul nervos a plecat de mult, biletele încă nu ies din drăcăria ver­de și a mai trecut un „6”.

Am rupt rîndul, i-am schimbat fe­tei din fața aparatului leul chinuit în bă­nuți arămii. Vorbind la telefon, n-a spus nimic, a vărsat monedele în burta tonomatului, a luat biletul și-a plecat iz­bin­du-se de următorul muș­teriu, ca-ntr-un joc de domino aliniat de-a lungul pa­va­jului. Doamnele mă privesc mămos și dau să-și tragă eșar­fele mai aproape de buze. „Vezi? De atîta inimă rea nici «hai mersi» nu se mai spune. Apucă-te de luat aspirină, îți zic”.

Anca TOMA