Mîndria ascuțirii glasului

„Să știi că n-aș cînta oriunde. Aici n-aș cînta”, îmi spune cercetînd cafenea­ua, cu fruntea ușor aplecată. Ca și cum oda­tă cu vocea ar stîrni o putere pe ca­re nici el n-o înțelege pe deplin. Daniel Bîr­lescu e un copil cu glas schimbător. A­cum, la 23 de ani, ce-i drept, nu se mai poa­te întoarce din drumul pe care-a por­nit vocea lui. E contratenor, singurul pe care-l știe din Iași și de aproape jumă­ta­te de an cîntă în corul Filarmonicii de Stat „Moldova”, încercînd ba să se as­cundă printre celelalte zeci de nuanțe, ba să iasă din rînduri și să înfrunte inami­cul de palmele și judecata căruia depinde pre­țuirea lui.

Îl ghicești din privire, din grija pen­tru cuvinte, îi e greu să rămînă modest cînd mai sînt atît de puțini cu-același dar.

Glasul îi e aproape gutural, nu-i ghi­cești din cuvinte decît o oarecare timora­re. În cor cîntă alături de soprane și, de alt­fel, pe unde-a ajuns, puțini au știut ce să facă cu talentul lui. „Cu vocea vorbită nu mai puteam, la un moment dat, să scot nici un sunet. În primii trei ani de facul­tate nu studiam decît la cursuri, eram complexat de vocea mea.”Așa că bă­ia­tul venit din Vaslui la Iași a plecat în Fran­ța, vreme de un semestru, printr-un pro­gram Erasmus. Rupt de prejudecățile de acasă, acolo a descoperit că „există și-o parte frumoasă”, că aplauzele îl bucurau mai mult decît credea. „Poate pre­ju­de­că­țile lumii erau doar în mintea mea, e ade­vărat. Dar acolo nu mai existau. Mer­geam la audiții, la serate și cîntam, însă în Franța, recunosc, am învățat să cînt des­­tul de prost”, își amintește zîmbind. Pen­tru profesoara de acolo, vocea lui de contratenor era prima de felul acesta cu care lucrase. N-a învățat să respire și a ajuns, după patru ani de facultate, să tre­buiască să-și repare glasul. „Măcar nu mă mai feream de scenă”, spune el, deși în surîsul înjumătățit se simte un tremur a în­doială.

Daniel ar fi ajuns „muzicant”, așa cre­de, dacă n-ar fi lăsat acordeonul și Școala Populară de Arte după liceu. Da­că nu s-ar fi gîndit că „acordeoniști sînt mulți în România, contratenori pu­țini”. Îl ghicești din privire, din grija pen­tru cuvinte, îi e greu să rămînă modest cînd mai sînt atît de puțini cu-același dar. Stă­pînește, însă, impulsul fiindcă-și amin­teș­te săptămînile de dinainte de concer­te. „Era o vreme cînd nu dormeam cu zi­le­le, scena era ca un monstru.” Părin­ții în­să, l-au înțeles dintotdeauna, iar la pri­mul lui recital, în anul I, au fost și ei aco­lo, să-i asculte căutarea cîntată, „De ce nu-mi vii”.

La Operă, în Iași, nu i s-a găsit lo­cul, i s-a spus că nu știu ce să facă, cum să-l îmbrace, unde să-l așeze. Ce-i drept, mulți încă n-au învățat să-l asculte. Poa­te nici el. „Sînt o grămadă de contra­dic­ții în cînt. Abia după 27 –28 de ani mă aș­tept să-mi fie mai ușor, să am niște ref­le­xe formate, o tehnică bună.” Și pentru anii în care și-a negat pornirea glasului, Daniel va trebui să muncească mai mult, să se teamă de dezamăgire pînă cînd va pu­tea să spună „măi, tu, ăsta vechi, te-am învins”.