Îmbrățișat de note și partituri

Ne pierdem pașii pe scena Operei Na­ționale din Iași, care este în pre­gă­ti­re pentru spectacolul „Troienele”, „la ca­re publicul va fi la doar cîțiva metri de ar­tiș­ti”. Alexandru Savin e obișnuit cu ea, nu are trac, datorită numeroaselor apa­ri­ții în fața publicului, dar își răsfrînge mîinile ti­mid și recunoaște că are emo­ții cînd tre­buie să vorbească despre el și rea­li­ză­ri­le sale. Zîmbetul îi joacă în ochi, dar rar te fixează cu privirea, așa că nu-ți ră­mîne de­cît să îi urmărești vocea caldă și prie­te­noasă.

De la rock la cor și înapoi

Are 26 de ani și știe că este încă la în­ceput de drum, chiar dacă lucrează la Ope­ră de șapte ani. „Acum cochetez, sînt co­rist și uneori, solist. Poate că sînt destul de bun în cor, dar vreau să am ro­lurile me­le prin care să mă afirm, iar în cor am doar cîteva intervenții solo”. Și-a des­­co­perit pasiunea pentru cîntat în școala ge­­nerală, la orele de muzică. Aici a decis că viitorul trebuie să și-l lege cumva de cor­zile sale vocale. Așa că a urmat Cole­gi­ul Național de Artă „Octav Băncilă” și ime­diat după absolvire, a ajuns colaborator la corul din Operă, „pur și simplu, am venit, m-a ascultat dirijorul și m-a accep­tat”. Știind că mai are multe de în­vățat, a urmat cursurile Universității de Arte din Iași.

Reușește să îmbrace cu note bine cîn­tate rolurile solistice doar cu multe ore petrecute în sala de repetiții. Pe lîngă Don Ottavio, ro­lul din piesa Don Gio­van­ni, a lui Mo­zart, face pregătiri în paralel cu corul pentru Spectacolul din Troie­ne­le, dar și cu membrii trupei Roșu și Neg­ru, reîn­fiin­țată anul trecut. Membrii ei do­resc să readucă la lumină un brand al Ia­șu­lui din anii ’70, formația rock cu aceeași denu­mire.

Cu corurile alături de care a colabo­rat pînă acum, a văzut țări precum Fran­ța, Austria, Elveția, Italia, Norvegia. „Am cîntat și în Norvegia, Opera Den Nye căutînd asociați. E drept, am fost co­rist în aceste turnee”, de aceea își do­reș­te să calce pe marile sce­ne ale lumii cu ro­luri ce-l individuali­zea­ză. Iașul l-a aca­parat cu totul și admite doar colaborări în străinătate. Îmi vorbește cu degajare des­pre provocările meseriei, pentru că „a­tunci cînd reușești să duci un rol cap coa­dă și să mai ai și voce la sfîrșitul spec­tacolului, orice dificultate de pe parcurs este uitată”.

Reușește să echilibreze balanța dintre muncă și viață personală așa cum uneș­te armonios no­te­le pe scenele pe care cîn­tă. De ziua lui, în mai, își va avea debutul cu Don Otta­vio, rol la care se pregătește de trei luni, iar în august se va căsători. „Nu pot să zic că sînt fericit în fiecare zi. Fac progrese, dar în muzică, pașii sînt mici și lenți. Cî­teo­da­tă ai impresia că bați pa­sul pe loc”. Mîinile gesticulează a re­fuz, ca­pul cla­ti­nă a îndîrjire și un „Nu” scurt îi antrenea­ză buzele cînd își imagi­nea­ză viața fără muzica din ea.