Micul dejun luat la miez de noapte

În Oxford Pub, vineri seară, s-a stîrnit o furtună într-un pahar care nu a reușit însă să-i oprească din dans pe fanii trupei Moonlight Breakfast. Timp de o oră sunetele i-au mișcat pe ieșenii care nu s-au grăbit să înece reprezentația în ropote de aplauze, ci mai degrabă să o aprecieze mișcîndu-se pe ritmul ușor grăbit al melodiilor sau șoptind în vuietul difuzoarelor cîteva versuri din „No more” sau „Shout”.

Lumina ușor zgîrcită îi face pe tineri să-și lase inhibițiile la gardero­bă și să se învîrtă bezmetic prin tot pub-ul. La fel de lipsite de orice grijă par și doamnele de la masa din colț care nu ezită să se întreacă în țigări aro­mate sau cocktailuri care mai de care. Căci sufletul îți saltă mai ușor după un pahar de cuba libre. La fel de bine dispus e și băiatul care dansea­ză epileptic pe-o melodie mai lentă decît vîntul de primăvară. Dar se liniștește după ce un „bună seara” timid anunță începutul concertului. În spatele in­stru­mentelor, două cercuri albe de di­mensiuni diferite se transformă într-un joc cu linii verzi fără sfîrșit. Pro­iec­țiile asigurate de cei de la Les Ateliers Nomad îi fac pe spectatori să nu-și dezlipească privirea de pe pînzele ca­re arată imagini din videoclipurile cîtorva piese.

Bruneta din fum

Solista cu părul parcă mai negru decît abanosul ne spune cu vocea unui copil de grădiniță că urmează piesa „Still” care stîrnește urletele celor de pe lîngă bar, iar de îndată ce începe să cînte, cîteva săruturi în public nu mai contenesc, cuplurile șoptindu-și la ureche „now tell me to my face that you still need me” (n.r.: „spune-mi în față că încă ai nevoie de mine”). Însă momentul de romantism din sală e întrerupt de un solo de clarinet aproa­pe excentric care așază un zîmbet viclean pe fața fiecăruia. Piesa „Play” vine la fel de natural ca o ploaie de vară îndemnîndu-te să te bucuri de aproape orice, pe un ritm jucăuș care te face să-ți miști involuntar picioa­rele: „let’s go outside and play, don’t think about yesterday ’cause it’s al­rea­dy gone” (n.r.: „să mergem afară să ne jucăm, nu te gîndi la ziua de ieri pentru că a trecut deja”).

Momentul de romantism din sală e întrerupt de un solo de clarinet aproa­pe excentric.

Solista spune zîmbind, dar timid, numele fiecărei piese care urmează și cere sfiită ca oamenii să ridice mîini­le în ae­r. Asta nu pare greu, mai ales pentru cei care au ales să stea în fața trupei, fiind aproape și singurii care trăiesc concertul cu sufletul la gură și care nu-și dezlipesc privirea de la cîn­tă­reață. Așa îi ignoră pe cei din spate care doar dansează și închină cîte un pahar, ba în cinstea artiștilor, ba în cin­stea lor. Curcubeul de fum care se împrăștie pe proiectoare completea­ză începutul piesei „No more” pentru că „nothing but smoke comes out” (n.r.: „nu iese nimic decît fum”). Însă me­lodia nu are continuitate, vocea fetei începe să sune ca și cum ar fi luat he­liu, iar basul îți țiuie în urechi. Dar asta nu pare să le deranjeze pe domni­șoarele ale căror scrumiere se umplu mai repede decît localul la începu­tul serii.

Caseta retro

Mesele încep să se animeze din nou și întreg localul își trage sufletul, fiind­că pînă și fetele cu rochițele care le dezgolesc spinările încep să sufere din cauza căldurii. În momentul acesta îți dorești să ai o pereche de căști cu care să poți asculta doar concertul, fără adaosuri zgomotoase din partea mesenilor tulburați de aburii alcoo­lului și îngrijorați că chelnerul nu e de găsit printre atîta lume.

Atmosfera reînvie odată cu piesa „Champagne” care îi face pe specta­to­ri să ridice paharele aproape sincron și să le dea pe gît mai apoi, la fel de grăbit ca ritmul melodiei pentru că „I wanna get dizzy, baby” (n.r.: „vreau să mă amețesc, dragule”). Chitaristul Gabi mișcă corzile cu nerăbdare uitîn­du-se înspre public, curios de re­acții. Intensitatea vocii solistei e am­pli­ficată de o percuție și două chitare care fac publicul să tresalte la fiecare watt emanat de boxele ce stau atîrnate de pereții lemnoși. De asemenea, de­ge­tele artistei se unduiesc pe launch­pad-ul care stă pe o măsuță lîngă ea, ținîndu-i companie, iar sunetele care se formează par ireale.

Însă la ultima piesă s-a ajuns mai repede decît cu trenul, iar artiștii au acceptat bis-ul din partea publicului. Sunetele de electro îmbrăcate în nu­an­țe de soul și funk se pierd apoi prin­tre paharele sparte, iar trupa pără­seș­te scena improvizată roșii în obraji. Dar publicul își pierde încîntarea, iar at­mo­sfera care timp de o oră a fost atît de agitată acum cere măcar o frîn­tură de refren înapoi ca să poată pluti dea­supra celor care au stat și-au cîntat cu­prinși de întunericul luminat doar de muzică.

Iuliana LEONTI