Gheorghe Iacob: Le-aș da politicienilor o carte despre modernizarea României să se uite măcar la sumar, să vadă că țara nu s-a dezvoltat la întîmplare

Universitatea de astăzi nu mai este doar pentru studenții care își propun să termine cum laude. În cei 20 de ani petrecuți în spatele catedrei Facultății de Istorie, prof. univ. dr. Gheorghe Iacob a îndrumat mulți tineri buni, însă în ultimele generații a observat că lipsește o pătură de mijloc care să-i unească pe pasionați de cei care „plutesc” prin universitate. Iar rezultatele modeste ale acestora sînt resimțite de o societate care pare să se întoarcă în timp. În Iași, universitatea a redevenit pecetea fostei capitale a României mari, însă nu mai are aceeași strălucire pe care o avea în trecut. Prinsă între politizarea majorității instituțiilor de stat, fiindu-i atentată autonomia, aceasta a împrumutat din lipsa de vînă a societății care o înconjoară. „După ’90, am sentimentul că și la Iași a rămas o tradiție, încă de la Junimea încoace, mai mult spre meditație decît spre chestiuni practice”. Iar dacă politizarea își trage rădăcinile din răul „cel mare din clasa politică românească”, care „nu poate fi dres decît într-o generație sau două”, nici de la adăpostul optimismului declarat, prof. univ. dr. Gheorghe Iacob nu reușește să întrevadă o salvare pentru alma mater. „Și este trist, pentru că se întoarce Eminescu în mormînt”.

Am modernizat atît de tare manualele de istorie încît nu mai înțelegi nimic din ele

Există în mediul academic convingerea că istoricul ar fi un mediator al evenimentelor istorice. Dar dacă fiecare vine cu propriul său filtru, consultînd adesea chiar aceleași izvoare, în ce măsură se poate vorbi despre istorie ca despre o știință exactă?

Nu a spus ni­meni că este o știință exactă. Există chiar destui autori care spun că istoria nu este o știință. Pe de altă parte, este firesc ca cel puțin fiecare generație de istorici să aibă un anumit punct de vedere privind un eveniment, o epocă, o personalitate. Este firesc și ca în cadrul aceleași gene­rații să existe păreri diferite. Mie mi se pa­re chiar benefic pentru studenți ca la curs să aibă un punct de vedere, iar la seminar să discute același subiect dintr-o altă perspectivă, uneori chiar în contra­dic­ție cu cea a profesorului care face cursul. Studentul în felul acesta este obligat să gîndească. Asta nu înseamnă că în istorie nu sînt lucruri care nu au un anumit grad de obiectivitate.

Diversitatea mi se pare o chestiune fi­rească și cred că în acest lucru se re­gă­sește și plăcerea celui care studiază istoria la facultate, dar și a celui care o învață ca amator. Am mai spus-o, istoricul este un „mic Dumnezeu”. Istoricul are parcă o putere suplimentară în a interpreta ceea ce s-a întîmplat. Iar, pînă la urmă, asta îți dă o răspundere foarte mare, dar și o sa­tisfacție imensă: faptul că tu poți interpre­ta niște evenimente, o epocă, o perso­nalitate. Este una dintre profesiile frumoa­se și chiar dacă nu ești istoric profesionist poți face din istorie o pasiune, in­diferent de meseria pe care o ai.

Deci putem spune că istoria este, la un anumit nivel, o sumă a unor pasiuni?

Nu una din punct de vedere matematic, evident. În același timp, nu este neapărat o sinteză. Această luptă a punctelor de vedere este foarte importantă, dar depinde de cum aduci argumentele. Pînă la umă, fiecare generație vine cu o istorie a țării, a unei epoci. Spre exemplu, „Tratatul de istorie a ro­mâ­ni­lor” reprezintă punctul de vedere al unei ge­nerații. Un tratat de această natură se scrie o dată la 50 de ani sau niciodată.

În liceu și în clasele primare există un obicei de a se preda istoria cu un puternic spirit naționalist, care poa­te deforma anumite evenimente. Cum s-ar putea justifica acest lucru?

Nu există o justificare, ci doar explicații. Este foarte greu să faci un ma­nual de istorie. Probabil că unui profesionist îi este mai ușor să scrie un capitol de istorie, o carte, un articol, decît să scrie un manual. A face un manual bun presupune să te cobori la acel nivel, să găsești esența istoriei și să o transmiți într-o anumită formă, chiar metaforică. La noi, după ’90, s-au făcut manuale mo­deste sau doar satisfăcătoare, pe care nici nu știu cum să le calific. Este o problemă de profesionalism. Aici, din păcate, par­tea comercială a devenit importantă de­oa­rece concursul s-a dat între edituri și nu între autori. Iar acestea au căutat di­ver­se grupuri de autori, în special oameni apropiați de acele edituri, dar și apropiați de comisia din minister. Însă, în acest caz, manualele au fost făcute uneori în grabă, după un anumit șablon, după un cuprins impus, de echipe cu oameni mai valoroși sau mai puțin și, evident, că nu au ieșit niște manuale bune. Acesta este adevărul: în clipa de față nu prea avem manuale bune. Explicații se pot da, dar nu se justifică o slabă calitate a acestor manuale din liceu. Și atunci, pînă la urmă, devine sarcina profesorului să fie motivat și interesat să țină ore de istorie foarte bune. Eu am făcut ore excepționale cu profesoara Ludmila Carasevici, care nu a terminat niciodată manualul și nici mă­car nu îl urma exact cum era. Asta se întîmpla în anii ’70. Dar a făcut o treabă foarte serioasă pentru că punea foarte mult suflet; știa istorie și știa să explice. Nu o făcea într-un mod patriotard sau na­ționalist, ci din contra, la un mod neutru. Pentru că e o problemă. Dacă un manual de fizică nu e bun, profesorul poate, prin­tr-un laborator bine dotat, să atragă co­pilul să înțeleagă fizica. Dar, dacă manua­lul de istorie nu e bun, este o problemă, pentru că nu numai că nu îl ajuți pe elev ci, mai mult, îl încurci sau îi deformezi conștiința. Am modernizat atît de tare ma­nualele încît nu mai înțelegi nimic din ele.

Și cum vedeți astăzi genera­ți­i­le de studenți de la istorie? Sînt pa­sio­nați sau deformați?

Este clar că la Istorie sînt două categorii mari de studenți. Una de studenți pasionați, care știu ceva istorie deja cînd vin în facultate și sînt interesați, dar și studenți slabi, care vin să facă o facultate. Aceștia mare lucru nu fac, plutesc pur și simplu, termină cu niște medii modeste, mulți nu profesează sau vor ajunge profesori care vor trebui să facă eforturi după aceea. Vor fi niște profesori modești, trebuie să o spun. Dar sînt și studenți foarte buni. Asta a fost dintotdeauna, însă cînd erau locuri mai puține și ve­neau mai mulți pasionați erau o medie superioară. Acum, din păcate, sînt două categorii oarecum distincte și nu avem o pătură de mijloc. Dar depinde și de gene­rații.

Se spune despre ultimele do­uă generații că, dat fiind filtrul mai dur al examenului de bacalaureat, sînt mai bine pregătite.

Se poate observa clar că la ni­ve­lul întregii universități a scăzut promo­vabilitatea. Pregătirea lor se vede; chiar dacă iau bacalaureatul, aceasta nu este su­ficient de serioasă și atunci avem o scă­dere de promovabilitate. În special la studenții de la învățămîntul la distanță sau de la fără frecvență, dar și în cazul celor înscriși la celelalte forme. Asta înseamnă practic o scădere a calității pe care o ob­serv la noi la licență.

Mai are astăzi terminarea fa­cultății cu zece pe linie aceeași valoare pe care o avea atunci cînd ați absolvit dumnevoastră?

(rîde) Nici nu știu dacă mai termină mulți astăzi cu media generală zece. Eu nu am dat exemplul acesta niciodată. Nici măcar copiilor mei nu le-am recomandat să se zbată să termine cu zece. Pare absurd. Dar atunci avea mare va­loare pentru că existau doar 30 de absolvenți la Iași, 40 – 50 la București și vreo 30 la Cluj. Deci, terminam în total vreo 100 și ceva de absolvenți. Însă, am prins o perioadă cu posturi blocate în învăță­mînt și cercetare, deci cu posturi doar la țară. Problema era cîte dealuri treci pînă la post, cam asta circula anecdotic între studenți. Și dacă nu terminai între primii pe țară nu prindeai un post bun. Eu, dacă am terminat primul, am luat post în București, al doilea om pe țară, șefa de promoție de la București, a luat un post la o școală din capitală pentru că nu a putut să vină la Iași, unde era a doua repartiție, iar al treilea om, Vasile Pușcaș, șeful de promoție de la Cluj, a luat post la țară. Știam chiar dinainte de a intra la facultate că trebuia să termin printre pri­mii. Colegii fratelui meu de facultate, ca­re era deja în Iași la filosofie, îmi spuneau: „nu veni la istorie că ai să ajungi să faci cizme à la Ștefan cel Mare” și că am să ajung meșteșugar cu Facultatea de Isto­rie. Dar am fost extrem de bine pregătit și de ambițios.

După anii ’90 universitatea a redevenit pecetea Iașului

Ați declarat la un moment dat că în jurul unor universități s-au format orașe sau chiar țări. Însă, Iașul pare că se ofilește vara. Se resimte ruptura aceasta între universitate și socie­tate sau industrie în Iași? Fiindcă foar­te puțini studenți își continuă viața aici după terminarea studiilor.

Universitatea a fost tot timpul un centru extrem de important al Iașului. Este prima instituție modernă creată după apariția statului România. Cuza și Ko­găl­niceanu au înțeles că trebuie creată o universitate în jurul căreia să se conso­li­de­ze statul român. Însă, universitatea a avut un rol diferit în epoci diverse. Unul destul de important pînă la Primul Răz­boi Mondial și în perioada interbelică, pentru că Iașul nu a fost niciodată un centru economic foarte puternic. A fost un centru comercial. La un moment dat, din punct de vedere economic, ne depă­șeau Galațiul sau Brăila, porturile dună­rene care aveau activitate economică in­tensă. Iar în Iași, fiind un centru cultural în primul rînd, dar și intelectual, universitatea a avut un rol esențial pînă la Al Doilea Război Mondial. Noua politică a partidului comunist în anii socialismului a ridicat Iașul și din punct de vedere economic, iar în acea perioadă universitatea nu a mai fost centrul atenției orașului. Însă, după ’90 industria aproape a dispă­rut și, dacă ne uităm bine, vedem că ne-am cam întors în timp. Universitatea a re­ve­nit, din nou, dar cînd spun asta mă refer la tot centrul universitar, la toate instituțiile, pecetea Iașului. Pentru că acum nu prea mai avem industrie.

Iar diferența este uriașă între ce se întîmplă în București și în orașele din provincie. Dacă vă uitați pe fluxul de investiții străine, o proporție covîrșitoare este în capitală. Urmează Timișoara, Clujul și abia mai tîrziu Iașul. Cauzele sînt multe, de la poziția geografică, infrastructura, la faptul că nu avem autostradă și nici suficiente curse aeriene. Forță de muncă calificată avem, dar este mai simplu să investești în jurul Bucureștiului sau în Transilvania și, atunci, este evident că sînt tineri care preferă să facă studiile acolo. Depinde pînă la urmă ce urmărești. Eu am lucrat șase ani în București; uneori regret și acum că nu am rămas acolo. Probabil că aveam altă carieră fiindcă în capitală sînt alte posibilități.

Exodul acesta al tinerilor care pleacă din Iași nu e doar spre capitală…

Bineînțeles! Discutam acest lucru și cu cei de la matematică. Ei au atîția doctoranzi care fac studii și performanță în străinătate încît nici dacă s-ar întoarce toți să muncească nu ar avea loc. Asta e valabil la științe în general. La is­torie este mult mai greu, fiindcă istoria românească nu se face deocamdată la New York și nici la Paris. Însă este firesc să ne apropiem de mentalitatea din SUA sau din vestul Europei, unde schimbi pa­tru-cinci posturi în cîțiva ani. La noi încă există mentalitea că „poate îmi găsesc un post călduț și ies la pensie” care este moș­tenirea generației mele. Problema cu plecarea de la Iași nu este nouă. Exodul a început după unirea de la 1859, de cînd s-a mutat capitala. Într-un text fantastic, is­to­ricul Nicolai Andriescu-Bogdan scrie cum imediat după unire unii plecau și cu harabale, cu tot felul de căruțe, fiindcă toți care aveau afaceri și bani au simțit că în București se putea trăi mai bine.

Dacă luăm o hartă a culturii vom vedea că, prin Moldova, România se înclină într-o parte

De ce nu a mai avut Iașul un mare om politic de la Kogălniceanu și Cuza încoace?

Da, e o întrebare grea. A face clasamente este foarte tentant, dar și ris­cant. În secolul al XIX-lea, este greu să spui care a fost mai mare, Cuza, Carol, Brătianu sau Kogălniceanu. Toți sînt per­sonalități care, cum spunea Iorga, nu încap două într-un veac. Evident că, pentru perioada interbelică, Ionel Brătianu este o mare personalitate, avem și un Iuliu Maniu care a rămas în conștiință. Ca să răspund la întrebare, poate pentru că, și în perioada interbelică, a fost un curent ca, în general, oamenii de cultură de la Iași și politicienii să plece la Bu­cu­rești. La fel au făcut și foarte mulți profesori universitari, fiindcă era tentația ca­pitalei; de la resursele financiare mai mari, la posibilitățile de afirmare. Dacă luăm o hartă a culturii, vom vedea că, prin Mol­dova, România se înclină într-o parte. Să nu uităm de Eminescu, Crean­gă, Enescu și mulți alții. Iar politic, a fost Maiorescu iar mai apoi Iorga, care au fost și prim-miniștri.

Dar Iorga nu e ținut minte pentru cariera sa politică.

Este adevărat că el nu a excelat în viața politică și nu prea i se scot în evidență rezultatele. Dar, mai ai un Sa­do­vea­nu în perioada interbelică și mai sînt cîteva alte personalități. A fost o discuție la noi în universitate dacă îi facem lui George Călinescu un bust la Iași. El a fost profesor aici și cartea lui, „Istoria lite­raturii române”, a fost scrisă la Iași. Însă, el este cunoscut mai mult ca profesor la București. Chiar Gheorghe Brătianu a fost om politic aici, a fost profesor la „Cuza”, noi i-am făcut și bust, dar și el și-a terminat cariera la București.

Dar, dacă ne uităm acum, uitați cîți miniștri a dat Ardealul numai la în­vă­ță­mînt. Ministerul învățămîntului a fost condus în bună măsură de clujeni. Dar și în alte domenii, Clujul s-a afirmat politic iar Iașul… n-a avut deloc reprezentanți. Pînă la urmă, doar Mihai Răzvan Un­gu­reanu a ajuns prim-ministru plecat de la Iași. Mai avem acum niște miniștri, dar nu comentez. După ’90, am sentimentul că și la Iași a rămas această tradiție încă de la Junimea încoace, mai mult spre meditație decît spre chestiuni practice, pragmatice. Este evident că de multe ori în viața politică nu au ajuns cei care aveau poziții de calitate în viața socială, ci aceia care au dorit să facă politică. Spunea cineva, cam răutăcios, că în politcă ajung foarte mulți oameni care nu se realizează în profesia lor. Este evident că și aceasta ar fi o explicație.

În elita din anii ’90 au intrat de la academicieni la pușcăriași

De cîte șocuri mai are nevoie clasa politică din România pentru a-și reveni, pentru a resimți o nevoie de schimbare?

Aici este păcatul orginar. De­pin­de cum s-a creat această elită politică în ’90. În aceasta au intrat de la academicieni la pușcăriași. Pur și simplu a preluat o putere, a controlat-o, o controlează și respectă formula care exista în anii co­munismului: important este să te menții în acvariu. Chiar dacă erai dat afară dintr-o funcție politică, important era să nu fii dat de tot din sistem, să fii în acvariu acolo, undeva pe o cracă, mai jos, dar să fii. Așa și la noi. Din ’90 încoace trecem printr-un fel de rotație a cadrelor. In­di­fe­rent cine a venit la putere s-au menținut anumite alianțe. Unii și-au transmis in­flu­ența oamenilor de credință, rudelor sau, de-a dreptul, copiilor, și se creează impresia că răul cel mare care s-a făcut nu poate fi dres decît într-o generație sau două, în cel mai bun caz. Faptul că s-a ajuns la un Parlament de aproape 600 de oameni este total anormal! Nu se poate accepta așa ceva, indiferent de motivație. Indiferent că a fost un compromis, de interese, de imagine, dar sîntem de rîsul lumii. Dacă nu ar fi comic ar fi tragic și dacă nu ar fi tragic ar fi comic. De necomentat.

Iar discuțiile care se fac acum în le­gă­tură cu Constituția, le fac oameni care habar nu au de cultură politică și istorică. Eu nu intru în contradicție cu nimeni și cu ce se afirmă dar, este evident că această țară are o tradiție bicamerală. Putem face două camere cu doar 200 de oameni, dar trebuie să fie două camere că și așa lu­crurile sînt scăpate de sub control. Noi nu trebuie să aplicăm modele noi; sînt deja verificate de istorie și de alte state. Se discută despre votul popular care, de ce nu se spune!?, a fost obținut atunci, la înghesuială, pentru că la vot nu s-a spus clar despre ce este vorba. Trei sferturi dintre cei care au votat au făcut-o în ne­cunoștință de cauză și noi îl considerăm acuma cheia de boltă a construcției. Cînd se denaturează atît de puternic istoria, ce speranțe să avem de la clasa politică, dacă din cei 600 de parlamentari, 400 habar nu au de istorie? Nu trebuie să fie istorici, dar să aibă cît de cît cunoștințe pentru a înțelege ce se întîmplă cu țara asta. Majoritatea sînt interesați doar de afaceri, de poziție și de imagine. Unii au schimbat șapte partide numai ca să intre în Parlament. Și atunci ce discutăm?

Deci un parlamentar are ne­vo­ie de un background istoric pentru a merita să stea în Casa Poporului?

Este obligatoriu! Acum s-a schim­bat tiparul omului politic, mai apro­piat de populism, de modelul omului adus de media la putere și păstrat acolo de media. Am scris recent o carte despre modernizarea României cu documente de la Cuza pînă la Al Doilea Război Mon­dial. Aș da-o oricărui om politic să se uite prin ea, măcar la sumar, să vadă că Ro­mâ­nia nu s-a dezvoltat la întîmplare. Să luăm ca exemplu doar legile adoptate în Parlament după dezbateri foarte serioa­se. O expunere de motive la o lege avea uneori zeci de pagini și era foarte bine întemeiată. Se studia ce se întîmplă în Eu­ro­pa, cum legislația noastră se adaptează sau nu, cu ce venim nou, era o dezbatere care dura zile. Acuma venim cu o expunere de motive de jumătate de pagină sau deloc. E o chestiune că așa vrea un deputat sau altul. Din acest punct de vedere sîntem foarte departe de seriozitatea cu care s-a dezvoltat România în secolul al XIX-lea și în perioada interbelică. Din păcate, po­liticienii noștri au zeci de experți aduși pe diverse criterii, fie că au făcut frumos în campanie, au lipit afișe, fie că sînt băieți drăguți sau rude. Și sînt zeci de consilieri. Unde s-a mai văzut așa ceva în România, fiecare șef, indiferent cît e de mic, trebuie să aibă nu știu cîți consilieri. Mîine-poi­mîine o să trebuiască să aducem și în universitate cîțiva pentru orice funcție. E bine să îi ai, dar ei trebuie să facă parte din aparatul administrativ existent și să fie performanți. Nu mai aduci alții, cu zecile, care să își dea cu părerea în le­gă­tu­ră cu o chestiune sau alta și care să chel­tuiască banii plimbîndu-se cu avi­o­nul. Sînt chestiuni dureroase și eu, deși sînt un om optimist de felul meu, în clipa de față nu mă simt optimist. Mai ales că s-a schim­bat puterea și nu s-a întîmplat mare lucru, din contra, am ajuns la un Par­la­ment de 600 de oameni. E o situație spre penibil.

Mă mai întrebă studenții cum pot să ajungă în diplomație și nu știu ce să le răspund

Cît de important este pentru un diplomat să cunoască limba țării în care este trimis să reprezinte interesele autohtone?

Depinde de țară. Marile puteri, cu tradiție diplomatică, își propun ca o parte dintre diplomații lor să cunoască limba țării respective. Cunosc faptul că ultimii trei ambsadori ai Marii Britaniei care au fost numiți la București și-au perfecționat limba română la Iași, la EuroEd, dar au venit cu limba română învățată din Marea Britanie. Ei au o școală post-universitară pentru diplomați unde îi învață limba țărilor în care urmează să fie nu­miți. Dar și diplomați din Franța au învățat limba română și fostul ambasador al Aus­­triei, dar și cei pe care i-a avut Israelul.

A fost mediatizat recent scandalul legat de carnea de cal care e vîndută ca fiind carne de vită în Marea Britanie. Atunci, ambasadorul Ro­mâ­ni­ei la Londra, Ion Jinga, a avut o in­tervenție televizată la CNN, în care nu prea a vorbit în limba engleză.

Într-o engleză să-i spunem mo­­destă, da.

Totuși Ion Jinga era deja de cinci ani în Londra.

Din păcate, în diplomație, în toate țările din lume, sînt trimiși și diplomați amatori. A fi amator înseamnă că nu ești profesionist. Dar pe de altă parte, a fi amator nu înseamnă că nu trebuie să știi foarte bine limba engleză atunci cînd ești trimis. Lucrul cel mai grav care s-a în­tîm­plat la noi după ’90 a fost politizarea excesivă.

S-a încercat și prin prevederile pe ca­re le avea legea educației ca universitățile să fie politizate. Și este trist, pentru că se po­litizează totul, inclusiv diplomația, și se întoarce Eminescu în mormînt. La un moment dat s-au făcut liste, prin anii ’90, cu persoane din România care să pri­meas­că pașaport diplomatic. Se ajunsese să fie trecuți primari, oricine, lucru absolut absurd. La cel mai înalt nivel s-au tri­mis oameni doar cu sprijin politic și care aveau puțină pregătire.

Iar acesta de care m-ați întrebat este doar un caz. Eu nu îl cunosc pe Ion Jinga, nu mă pot pronunța personal, dar nu mi se pare nimic de mirare. S-au schimbat ambasadori pentru că nu au plăcut unuia sau altuia din centrele de putere, fără un criteriu profesional și politic, ci pentru că nu făcea parte din tabăra respectivă. Ca să nu mai spun că angajarea la Ministerul de Externe s-a făcut uneori pe criterii politice. Au fost ani cînd veneau oameni cu recomandări de la partide. Mă mai întrebă studenții cum pot să ajungă în diplomație și nu știu ce să le răspund. De prea puține ori s-au dat concursuri co­rec­te și au intrat oamenii pe posturi prin concurs foarte serios.

Evident că dacă politizezi ai să ai școală proastă, ai să ai universitate proas­tă, ai să ai cultură proastă. Uitați scanda­lul de la Tîrgul de carte de la Paris. Tot politizarea excesivă a dus la astfel de reacții și pînă la urmă la pătarea imaginii noastre în străinătate. De ce? Dacă în seco­lul al XIX-lea și în secolul XX erau dispute interne aprige-aprige, cînd erau chestiuni de politică externă se puneau toți oamenii politici de acord, să aibă un punct de vedere comun, mai ales în ches­tiunile majore. Un P.P. Carp, o personali­tate a partidului conservator, a acceptat să fie ministru plenipotențiar la Viena sub Guvernul Brătianu (liberal) fiindcă era problema Dunării discutată acolo și el avea relații în lumea germană. A mers fiindcă era interesul României. Alexan­dru Marghiloman, deși a fost dușman cu Ionel Brătianu și aveau păreri di­fe­ri­te, ca să nu mai zic că își pierduse și soția, pe care i-o luase Brătianu, a fost susținut ca prim-ministru de Brătianu pentru că era o soluție atunci, în anii războiului. Iar, în perioada interbelică, Nicolae Titulescu a fost ministru de externe în guvernele mai multor partide. Dar acuma este mai rău decît atunci și mai rău decît în anii socialismului, din această pers­pec­tivă. A fost cazul clasic cu Kosovo în care am avut vreo cinci opinii. Guvernul una, președintele vreo două, PNȚ o altă opinie și UDMR a zis că vor sintetiza. Luați presa din ’99 și vedeți că România nu a putut avea o singură poziție, ceea ce nu este normal.

Nu are cum să existe o armonizare între Consiliul de Administrație și Senat

Vorbim de o exacerbare a spiritului național sau de grosolănie di­plomatică cînd îi transmiți Ger­ma­ni­ei, din postura de ministru de interne, ca „a pierdut oportunitatea să tacă”, cum a făcut-o Radu Stroe?

Evident că în diplomație limbajul este extrem de important. Nu prin astfel de reacții cîștigi, chiar dacă ai dreptate. Aici trebuie să știi să taci. El a pierdut șansa să tacă pentru că, chiar dacă avea dreptate și era nemulțumit de atitu­di­nea Germaniei, Germania este Ger­ma­nia. Evident că interesul național trebuie protejat, evident că trebuie o poziție demnă. Din păcate, la noi s-a trecut dintr-o extremă în altă. Pînă s-a schimbat puterea acum un an de zile, guvernarea PDL a fost mult prea receptivă la toate indicațiile venite de afară. Noi am acționat bine în perioada pre-aderării. A fost Vasile Pușcaș, atunci ministru, care, nu întîmplător, este profesor de istorie și știe istorie contemporană foarte bine. S-au făcut și atunci greșeli, evident, dar din punctul de vedere al relațiilor diplomati­ce a fost o relație corectă și eficientă în care s-au salvat aparențele. Apoi s-au fă­cut prea multe cedări exagerate și reacția după schimbarea puterii a fost din nou disproporționată. De la unele exagerări s-a ajuns la altele și asta nu poate decît să facă rău României. Și atunci, și acum. Aici nu e ca într-un aparat mecanic în care dai mai multă benzină și reglezi tu­rația. Este o chestiune mult mai delicată, mult mai complexă și care se face cu mult profesionalism. Fiindcă un alt lucru important este și cine declară. Dacă o fa­ce șeful statului, care spune că el are prerogative în politica externă, dacă o face primul ministru, care zice la fel, dar dacă mai declară și ministrul de externe și fie­care spune altceva, nu mai știi pe cine să crezi. Dacă ei nu se pun de acord, evident că cei din afară nu pot decît să zîmbească și să-și vadă de ale lor

Și nu ar fi tocmai acum cazul ca la nivel de societate rolul universi­tății să fie mai important? Univer­si­ta­tea nu ar trebui să fie încurajată să for­meze generații care să schimbe situația aceasta?

Eu cred că universitățile au două mari probleme în acest moment. Prima este autonomia, de care, într-un fel, nu s-au atins nici comuniștii. Ten­ta­ți­i­le de a politiza universitatea după ’90 au fost foarte mari fiindcă foarte mulți po­li­ti­cieni au vrut și încă își doresc să devină și universitari. Dacă nu cu acte în regulă, prin concurs, măcar să țină ore, să fie asociați. Titlul de doctor place, de aceea s-a ajuns la atîtea doctorate în lumea po­li­ti­că. Și prin aceasta dar și prin dorința de a in­fluența deciziile în universitate s-a ajuns la o situație în care se calcă în picioare autonomia. Au fost astfel de încercări grosolane și înainte de legea Funeriu. Pri­mele proiecte de lege a educației în­cercau să încalce grav autonomia iar cea de acum a ajuns una „nici cal nici mă­gar”. Cea mai proastă lege a învă­ță­mîn­tu­lui este aceasta, ultima, care are și calități, dar în privința universităților este proastă rău de tot, pentru că instituie o putere bi­cefală. Nu are cum să existe armonizare între Consiliul de Administrație și Se­nat. Acum nu știu ce se va întîmpla, dacă se va schimba sau nu, că ar trebui să se facă alegeri din nou. S-ar putea însă să o tîrîim așa încă trei ani pînă se încheie man­datul celor de acum și apoi să se schimbe. A doua problemă este subfinan­ța­rea. Pe de o parte, se vorbește de au­to­nomie, pe de alta ministerul nu îți dă bani. Și atîta timp cît universitățile au avut mulți studenți, au avut fonduri proprii și s-au putut mișca. Dar apoi cînd nu prea mai sînt studenți apar aceste probleme.

Și ne întrebăm atunci, poate universitatea să devină un centru puternic, să fie un model? Să dea o direcție? Poate să încerce. Ar trebui.