„Sunetul Muzicii” și-a răspîndit ecoul la Iași

„O mie de ani” i-a luat musicalului să se joace printre degetele sorții și să se unduiască, toropit, peste creștetele îngerilor ce păzesc scena Sălii Mari a Teatrului Național. Poleită cu o altfel de strălucire decît cea a Broadway-ului american, interpretarea artiștilor de la Opera Națională Iași a transformat publicul într-o mînă de copii care ascultă povești de „noapte bună” fără să poată adormi. Vineri, 5 aprilie, de la 18.30, vreme de trei ceasuri, ne-am aninat de mîinile și glasurile celor de pe scenă și-am îmbrățișat muzica lui Richard Rodgers alături de orchestra dirijată de maestrul Mircea Holiartoc.

„Nu cred că publicul tînăr mai în­țelege ce însemna un musical în anii ’20” (Julie Andrews)

Filmul s-a făcut teatru, teatrul s-a făcut muzică și din ea au răsărit o Aus­trie rece, apatică și-o tihnă de mănăs­tire. Ne-am adunat ca împrejurul unui foc, așteptînd să ne cuprindă suflul sce­nelor din New York, să ne sufocăm de emoția necunoscutului. Ce-i drept, chiar dacă „Sunetul Muzicii”, așa cum a fost el adus la Iași, este născut din um­brele spectacolului din 1959, de pe luminosul Broadway, știam că vom în­tîlni pe scenă și ceva din povestea ci­ne­matografică a regizorului Robert Wise. Înțelept e să privești, însă, spre scenă, fără nici o așteptare, fără să o aștepti pe Julie Andrews să întinerea­s­că în fața ta.

Să te rogi, mai întîi, alături de mai­cile cu straie alb-cafenii, în taină, urmă­rindu-le buzele prin decupajul acope­rămîntului de pe cap. Să te fure firul de apă care cade în fîntîna mică dintr-un colț de mănăstire. Să ți se agațe gîndu­rile de cupola și turnurile bisericii în care femeile se închină așezate în for­mă de cruce, cu lumînări care le umplu pumnii. Așa ne-am curățat sufletul ca să întîmpinăm muzica.

În interpretarea Florentinei Oni­că, Maria, femeia îndrăgostită de mu­zică pe care mănăstirea n-a reușit s-o îmblînzească, e tandră în glas și în pași. Vocea de mezzo-soprană renaște per­sonajul, îi face pasiunea convingă­toa­re, însă altfel decît ne-o amintim de pe marile ecrane. „N-ai s-o înțelegi vreo­dată pe Maria”, ne cîntă femeile si­has­tre. Într-adevăr, rătăcirile ei la poalele munților, naivitatea dusă pînă-n ini­ma copilăriei sînt de nepriceput, așa că acceptăm o metaforă. „Maria e raza lu­nii, n-ai s-o prinzi nicicînd.”

Muguri de cînt

Maria Rainer, îmbrăcată în cea mai elegantă rochie urîtă împrumutată de la o soră din mănăstire, e trimisă pe domeniile familiei Von Trapp, un tă­rîm scuturat de binecuvîntarea mu­zicii, după cum află cu urechile ei. Că­pitanul Georg Von Trapp, mereu în­so­țit în nume de titulatura militară care-i înăsprește și sufletul, o pune la punct ca un părinte nedormit. Iulian Ioan Sandu, un bas elegant, sobru și fin, care nu reușește să înspăimînte nici publicul și cu atît mai puțin pe „sălba­tica, dar bună” Maria, joacă ro­lul căpi­tanului curat, într-o poziție de drepți în care nu ghicești posibilitatea îndră­gostirii. Nici relația cu Elsa Schraeder, însuflețită diavolește de soprana Ana Maria Donose Marcovici, nu e un gînd pe care să-l cumperi ușor.

Cele șapte glasuri mărunte smulse din Corul Juniorii Operei sînt, însă, cel mai cald fior care urcă, împletit, pînă la balconul sălii. Liesl, Friedrich, Louisa, Kurt, Brigitta, Marta și Gretl sînt îngeri din ce în ce mai pitici, dar au închise în piepturi voci care n-au uitat să murmure, deși singurul cînt pe care l-au mai ascultat de cîțiva ani a fost șuierat din fluierul tatălui, în încercarea de-a controla ceea ce viața îi spunea că nu poate să controleze. Pe Maria, însă, n-o poți lega. Pe ecra­nul ce coboară în scenă înmugurește, pictat în culori de acuarelă, cîmpia pe care dăinuie cîntul ei.

Ea aduce sunetul înapoi, odată cu dansul, învie alfabetul muzical și rupe ceva din obișnuința casei. O normalitate speriată, cu strecurări în ploaie, cu o iubire adolescentină a lui Liesl pentru poștașul Rolf și cu sărutul lor ascuns sub umbrelă. Flirtul, legat cu funda ro­șie a fetei, se dansează ca într-un vo­de­vil, însă comedia nu-și are locul aici, deși zîmbetele nu se sting nici măcar atunci cînd totul pare pierdut.

…și de război

De-atîtea ori s-a transformat scena încît uităm unde sîntem. Printre copacii grădinii, coborîți de niciunde, văluroși, cu scoarța fluidă, familia Von Trapp petrece. Baroneasa Elsa Schraeder, jucată mieros și alintat, ca o vulpe în ro­chie roșie de satin sau de catifea, în­cearcă să cîștige jurămîntul unei căsă­torii de la căpitan și, deși îl primește cu jumătate de suflet, tot i se învîrte pămîn­tul sub pantofi cînd, sub ochii ei, Georg și Maria dansează un Ländler. Ve­chiul dans popular austriac le înnoa­dă mîinile celor doi, le lipește privirile în vreme ce mijlocul scenei, ca dintr-o altă lume, se rotește ca să imprime în ochii noștri un stop cadru perfect, un slow mo­tion tandru, construit cinema­togra­fic. „Și-acum o s-o sărute. Acum. Hai­de!”, spune șoptit o doamnă din public, atît cît să audă bărbatul căruia îi strînge mîinile la fel de îmbătrînite ca ale ei. Iar îndrăgostiții n-o dez­a­măgesc.

Spaima Mariei, frica de lumea mă­năs­tirii, care nu i-ar îngădui asemenea sentimente, se diluează în vestea că mi­cuții familiei Von Trapp, cele șapte gla­suri care pun zîmbete pe chipurile publicului, vor participa la Festivalul de muzică „Kalzberg”. Atît de mult se subțiază teama încît cel de-al doilea act o elimină pe frumoasa milionară, Elsa și ni-i lasă doar pe cei doi îndrăgostiți, într-un joc și mai dulceag pe care-l acreș­te doar vremea. Austria anilor ’30, răscolită de urletele microfonice ale lui Hitler, se zguduie. Odată cu ea e scuturată și noua familie Von Trapp, în care Maria e mamă și Georg nu mai e doar „Căpitanul”. Pe ecran înflorește, de data asta, războiul, ca o floare otră­vitoare, vitraliile mănăstirii în care se adăpostește familia de austrieci necon­vertiți în nemți strălucesc de suflul lu­mînărilor și de lanterne.

Poate că i-au salvat versurile despre toate „lucrurile pe care le îndrăgesc” cei cu sufletul făurit din note. Poate a fost decorul lumilor în care ne-am pe­rindat și noi odată cu ei. Poate că „Su­netul Muzicii” a fost una din cele mai ingenue interpretări ale unei povești care a rămas copil vreme de aproape 50 de ani, însă felul în care ne-a cîntat și ne-a dansat Opera ieșeană ne spune că ea e mai coaptă și mai savuroasă ca oricînd.

„Muzica funcționează ca o cheie magică, în fața căreia pînă și cea mai strîns legată inimă se deschide” (Maria Augusta Von Trapp)

Anca TOMA