Pilda fiului rătăcitor, sculptată din China pînă în Tămășeni

După ce a concurat cu alți 200 de tineri români plecați peste hotare pentru titlul de studentul anului în Asia, Iulian Bulai s-a întors pe ulițele prăfuite din Tămășeni, județul Neamț. N-a adus după el nici cele peste o sută de sculpturi pe care le-a făcut de cînd și-a luat traista în spinare, la 15 ani, și nici nu își propune să rămînă în satul de baștină. Tînărul de 25 de ani, care a vrut, cînd era mic, să îm­bra­ce straiele bisericești la fel ca frații săi, s-a întors pe 21 aprilie în China, unde e student la master la o facultate de arte din Beijing. Însă cînd s-a hotărît în 2013 să revină acasă, a adus cu el o asociație umanitară din Norvegia îm­preună cu care implementează proiecte de ajutorare în toată țara „a celor mai săraci dintre săracii României, romii”.

Asupra casei lui Iulian din Tă­mă­șeni veghează de aproape un deceniu chipul unui bătrînel din piatră, peste care timpul s-a abătut mai tare decît asupra șopronului de unde acesta pri­vește toată curtea. Statuia bustului unui om cărunt și cu riduri pe care se preling picurii de ploaie este unul dintre pri­me­le sale experimente în sculptură, du­pă ce tînărul a renunțat la visul său din copilărie de a deveni preot. „Bunicul meu a fost modelul după care mi-am realizat prima sculptură. Nu eram foar­te priceput, dar cu ajutorul fratelui meu am reușit să ne iasă conturul feței și al umerilor.” Iulian stă cîteva secun­de cu ochii lipiți de statuie, încercînd parcă să-și aducă aminte cum a ajuns să studieze arta care l-a purtat prin țări pe care, îmi spune, cînd era mic, nici nu visa să le viziteze. „Fratele și ve­ri­șorii mei au fost preoți, iar eu în copilărie eram cumva influențat de asta, am fost și ministrant pentru cîți­va ani”, îmi povestește tînărul jucîndu-se cu o cheie de la casă, pe care a primi­t-o de cînd s-a reîntors, de la mama sa. Părinții lui au fost printre puținii care, atunci cînd s-a hotărît să schim­be cadelnița pe daltă, l-au sprijinit. „Dacă de mic ești înconjurat de fi­guri religioase e normal să fii atras și tu de latura aceasta. Părinții însă mi-au spus, «Iulian, poate faci altceva, a­jungi să vezi și alte lucruri»”. Tatăl, electrician de meserie, nu a încercat niciodată să îi împună lui sau fraților săi propria viziune asupra vieții și i-a îndemnat mereu să analizeze fiecare lucru care se întîmplă în jurul lor. „A murit cînd aveam 15 ani dar m-a în­vă­țat să am o gîndire critică. Noi doi aveam chiar un joc, ca de fiecare da­tă cînd ne uitam la știri, să ne spu­nem părerile despre ce vedeam”, îmi povestește cu nostalgie.

La vîrsta la care și-a pierdut pă­rin­tele, Iulian a plecat pentru prima dată din Tămășeni, lăsînd „aerul cu­rat de țară”, pentru aglomerația din capi­tală. Dar, după 18 luni, i s-a făcut dor de casă. „Nu mi-a priit stilul de viață din București, așa că m-am înscris la un liceu din Roman, Francis de Assisi”, iar un zîmbet larg îi răsare pe față cînd își amintește de perioada în care a luat pentru prima dată contact cu arta. De­și școala avea profil teologic și, la în­ce­put, părea, mai degrabă, atras de ma­teriile religioase predate – de la stu­diul biblic la istoria religiilor – arta plastică, limbile străine sau literatura „au fost ca o gură de aer liber”, pe care nu se aștepta să o descopere acolo. „În liceu am prins drag de aceste trei lu­cruri care cred că mă definesc și as­tăzi. Pe toate le-am dezvoltat cu ajuto­rul unor profesori pe care încă îi consider oameni de mare valoare. Ioan Dămoc m-a ajutat să descoper cărți despre care pînă atunci nu știam mai nimic și Ioan Tonicea a fost cel care mi-a arătat frumusețea din spatele sculp­turii, dar care, din păcate a mu­rit acum doi ani. Ambii m-au determinat să merg pe calea mea și caut să am o educație articulată”.

În nordul plastic

Dacă liceul a fost locul de naș­te­re al pasiunii sale pentru sculptură, Nor­vegia a fost „țara în care a crescut în ceva uimitor”, îmi spune Iulian în timp ce străbatem una dintre ulițele cu pavaj de piatră ale Tămășeniului. Abia dacă întîlnim un suflet sau două, dar cele pe care le vedem îl recunosc din prima pe Iulian, salutîndu-l de fie­ca­re dată cu un călduros „Te-ai întors bă­iete?”. Lumea din sat îl cunoaște de cînd stătea la dreapta preotului la fie­care slujbă. „Pe atunci mă visam în locul părintelui, dar după ce am studiat la Academia de Arte din Oslo, simt că mi-am găsit un alt loc. Dar nici Norvegia nu a fost țara promisă, fiindcă în cei patru ani de facultate nu am prins bursă, așa că am fost ne­vo­it să învăț să supraviețuiesc de unul singur.” A trecut prin mai multe lo­curi de muncă, dar nici unul nu i-a do­mo­lit pasiunea descoperită în adoles­cen­ță. În patru ani a trăit cu bani puțini, dar a realizat peste o sută de statui și sculpturi, create din tot felul de ma­te­riale, de la lut pînă la porțelan. Iar norvegienii, care pînă atunci îl ve­deau doar după o tejghea, luînd comenzi, sau în spatele unui raft, așezînd cutii, și-au întors privirea spre el cînd a apă­rut la televiziunea lor națională, ală­turi de creațiile sale.

Însă oricîtă atenție a început să primească de la nordici tot mai confortabil s-a simțit printre străini, ase­menea lui. „Norvegienii sînt oameni prietenoși, dar tot mai ușor mi-a fost să leg prietenii cu alții plecați din țările lor. Aveam un coleg american care vorbește un dialect norvegian foarte rar și încă alte șapte limbi”, îmi povestește Iulian, așezîndu-și o­che­larii pe nasul lunguieț. Cu el mai ține legătura doar la distanță, deoa­re­ce acesta „s-a dus să studieze în Po­lo­nia pentru un an de schimb, la master”. Însă în Norvegia nu a rămas pentru multă vreme singur. Pe durata facul­tă­ții, ambasada Românei din Oslo l-a primit într-un stagiu de practică ală­turi de fratele său, Romuald Bulai. Acesta a venit în țara fiordurilor du­pă ce a devenit printre primii din noua ge­nerație de preoți ai familiei. Cei doi frați, care au mai lucrat împreună la rea­lizarea bustului bunicului lor, au primit datoria de a sculpta figura Pa­pei Ioan Paul al II-lea pentru instituția română. „Ambasada mai are o lu­crare de-a mea, un portret din por­țe­lan al actriței norvegiene Marta We­xel­sen Goksoyr, astfel am ajuns să colaborăm mai des”.

Dizidența de pe Youtube

Se lasă seara în sat, iar abia acum acesta începe să prindă viață. Voci de copii și tineri se aud din parcul din apropiere, iar clopetele de la biserică răsună peste vorbele noastre. Lumea începe să iasă de la slujbă, oprindu-se pentru cîteva minute pentru o bîrfă, iar o fată de aceeași vîrstă cu Iulian îl zărește din depărtare. „Felicitări, am auzit că te-ai însurat. N-ai venit cu no­rocoasa, s-o cunoaștem și noi?”, la care tînărul ridică ușor din umeri, lă­sînd să se înțeleagă că a pornit singur acasă. „Eva a fost și ea jurnalistă la un radio național din Norvegia, dar noi ne-am întîlnit la un festival unde am participat. N-am ținut legătura, dar apoi ne-am reîntîlnit la o petrecere de Crăciun și am ajuns să ne cu­noaș­tem mai bine. La un moment dat i-am zis că merg să studiez sculptura în China, iar ea s-a «autoinvitat», să-i zi­cem așa, în această călătorie. A, da, și ne-am și căsătorit acolo”, îmi po­ves­teș­te Iulian cu un zîmbet larg pe față.

În țara cu peste un miliard de lo­cu­itori, tînărul a ajuns la o facultate de arte din Beijing. Încă din prima zi acolo, a aflat că trebuia să se înscrie cît mai repede la Poliție, și-n timp ce așteptau la coadă „noi chicoteam în norvegiană. O singură persoană ieșea în evidență, un bătrîn de 70 de ani, străin și el, care citea un ziar în fran­ceză. Eram interesat de un articol și l-am întrebat dacă îl pot citi. Cît își depunea viza, Eva a observat că are pașaport danez, iar el înțelegea nor­ve­giana, deși eu i-am cerut ziarul în franceză.” A încercat să-i înapoieze publicația, dar bătrînul părea mai in­te­resat de ei și i-a întrebat de unde sînt. Eva i-a spus că sînt din Norvegia, iar Iulian că e român. „Am rămas crucit cînd omul a început să vorbească pe limba mea. Am aflat că a lucrat acum 40 de ani la Turnu Măgurele, unde își cunoscuse soția. Apoi ne-a invitat la el acasă. «Eu stau într-un cartier vechi chinezesc, un hutong, în casa de fată a ultimei împărătese a Chinei. Nu vreți să mă vizitați?»”. Iulian rîde și pare în­că surprins de șan­sa pe care a avut-o, în­tîl­nind un da­nez care a lu­crat în România, s-a mutat în China și care citea, pe holurile sec­ției de Po­liție, un ziar în franceză.

La scurt timp după ce s-a stabilit acolo l-a cunoscut și pe unul dintre cei mai renumiți sculptori din Chi­na. „Ai Weiwei este cel mai mare artist dizident politic chinez, cu o mare re­pu­tație și în afară. M-am întîlnit cu el la ambasada UE din Beijing, cu oca­zia acordării premiului Nobel pentru pace Uniunii Europene la Oslo, în 2012, pe 10 decembrie.” Ochii îi scli­pesc în timp ce-mi povestește despre sculptorul chinez. „Prin arta lui poți vedea angajamentul lui politic, poți zice că este un anti-comunist. Pro­fe­sorul meu de artă din Norvegia l-a in­vitat la facultatea noastră, dar din cauza arestului la domiciliu n-a pu­tut accepta. Eu i-am făcut aceeași invitație și l-am felicitat pentru clipul tip parodie pe muzica Gangnam Style. Prin acel videoclip a încercat să-și îm­părtășească mesajele dizidente pe In­ternet, dar acesta a fost interzis în China.”

În ajutorul României

Întreaga plimbare prin Tămășeni a făcut-o îmbrăcat la costum, fiindcă tocmai se întorsese de la una dintre întîlnirile sale cu reprezentanții ora­șu­lui Roman, pentru a discuta pro­iec­tul care l-a împins să se întoarcă acasă. Împreună cu el, în România au venit și reprezentanții asociației Nor­vegian Church Aid, care donează fon­duri pentru cazuri umanitare de pe în­tregul glob. „În momentul de față sînt voluntar, traducător și interpret pentru această grupare, iar, alături de alți doi reprezentanți din Norvegia, am ve­nit să-i ajutăm pe cei care, din afară, sînt considerați drept cei mai săraci dintre săracii din România. Romii.” S-a oprit prima dată la București, un­de a discutat cu Damian Drăghici, con­silierul prim-ministrului, despre pro­blematica acestei minorități. Dar el nu a fost singurul care a fost dispus să îi asculte pe bunii samariteni de peste graniță. UNICEF România, CARITAS și Frații Franciscani l-au pri­mit cu toții pe Iulian la masa lor „de tra­ta­tive”.

Ajunși în parc, ne așezăm pe o ban­că, unde tînărul își întinde puțin pi­cioa­rele, privind atent la pantofii cu vîrf îndoit pe care îi poartă de dimineață. „Plec de la nouă și mă întorc seara pe la șase. Dar mă folosesc de puținul timp pe care îl am aici, îmi văd ma­ma, prietenii și chiar biserica, care es­te un loc nostalgic pentru mine. Pe orice drum aș merge, pînă la urmă tot în Tămășeni ajung să mă întorc.”

Paul ANDRICI