Iașul își încălzește merindele

Ne-am adunat să cîntăm un alt fel de prohod și-o altfel de slujbă de Înviere. Iașului i s-au pus flori pe creș­tet, i s-au închinat ode la microfon, iar noi ne-am minunat ca de-un viu. Ori el, mortul, nu știa ce i se-ntîmplă.

Săptămîna trecută a răsunat în tot Palatul Roznovanu „cultură!” cu pumnii încleștați, de fiară flămîndă. Casa Pătrată, ceva mai la vale, i-a fost e­cou. Urletul capitalei moldovenești s-a vrut a fi însetat de ceva, flămînd, ne­dormit de-o neliniște și-o lipsă mai ma­re decît orice parfum de flori și frunze pierdute-n umbre asiatice. Iașului i-a lipsit, pesemne, cultura.

A cerșit, se aude, pe ici, pe colo, zdrelit pe di­nă­u­ntru de-o foame sălbatică dar reprimată, ca o înghițitură în sec iar și iar pornită de pe vîrful limbii. Și acum vrem do­vada că orașului i se aduce hrană din nou, că se mișcă rotisoarele și se pîr­lesc pe ele porci grași, miei fragezi și roșii coapte, pocnind a fierbințeală.

În ce privește cultura, Iașul a avut și ne-a dat mereu un soi de mană pe ca­re fie n-am văzut-o, fie n-am gustat-o. Nu-i nimic. Însă acum vrem să ni se certifice, să ni se scrie în frunte, să ni se cînte osanale pentru un nume. Să cîștigăm ceva ce-am putea avea fără să căscăm ochii umezi ca niște căței învățați cu slăbiciunile stăpînului. Fă­ră să înduioșăm. Putem să mîncăm a­ce­lași teatru, aceeași operă, aceleași cărți cu care-au crescut și cei de pînă acum și poate dacă mai aruncăm o mînă de sare pe coada învățămîntului ca să-l în­șfăcăm de gît și să-l dresăm numai din priviri.

Putem să facem burtă cu ele, fiindcă ele au plămădit aluatul pe care-l umflă acum pe de-o parte Primăria, pe de al­ta Consiliul Județean. Două mîini care nu știu hramul celeilalte. Două căruțe pentru un singur cal. Acela că vrem să fim capitală europeană, să se vadă de sus, de departe că avem talente, că avem o altfel de putere. Că știm să în­durăm spinii care leagă coronița de flori. Că n-am fost niciodată morți și niciodată înviați.