Gala Premiilor UNITER a legat teatrul românesc de Iași

Orașului nostru i s-a spus de-atîtea ori „bătrîne” încît a uitat și el dacă într-adevăr l-au copleșit anii sau dacă numele i l-au dat oamenii și simbolurile care i-au stat pe umeri. Aninați de promisiunile nominalizărilor și de strălucirea de gală a serii de luni, 13 mai, cei care-au pășit în Sala Mare a Teatrului Național pentru a aplauda teatrul românesc premiat de Senatul UNITER s-au lepădat, voluntar, de intrigi. Iașul a avut o speranță în critica teatrală, prin Oltița Cîntec, Bucureștiul s-a răsfățat cu Premiul de excelență pentru Teatrul Național, înspre Cluj s-a aplaudat de trei ori pentru actorii Teatrului Maghiar de Stat, iar Timișoara a cucerit Premiul pentru debut. De la ora 21.00 și pînă după miezul nopții, a XXI-a ediția a Galei UNITER a adus aminte, în prezentarea regizorului Ion Caramitru, de un întreg an 2012 „jucat” cu casa închisă, iar bătrînul oraș a aprobat-o întru totul.

Anul acesta, cartea salvată din in­cendiu, trofeul pe care sculptorul Ion Bitzan l-a oferit Uniunii Teatrale din România, a trecut, înainte să ajungă în mîinile cîștigătorilor, prin Iași. Sala Mare a Teatrului Național a murmu­rat, îmbrăcată de data aceasta nu doar în catifele, ci și într-o bucurie aproa­pe trufașă, nume vechi și noi de pe sce­nele romănești. Nu i-a fost teamă că va păli în fața Odeonului, teatrul în care a început istoria UNITER-ului în 1993. S-a vindecat de frică mai ales atunci cînd Ion Caramitru a numit-o „o minune a lumii” sau „leagănul tea­trului românesc” și n-a îngăduit mîh­nire pe chipurile celor din sală, premiați sau nu. Îmbrăcată în vitralii vi­o­let-albastre de scenograful ieșean Marfa Axenti, premiată și ea pentru întreaga activitate, scena parcă s-a în­chis în ea. N-a avut proporțiile de ce­tate pe care Dragoș Buhagiar i le-a dat în „Iașii în carnaval” sau „Pălăria florentină”, însă a avut în ea ceva ce­resc, o stare latentă de stea pe care ar­tiștii au îmbrățișat-o fie pentru prima dată, fie cu un drag părintesc, ca printr-o veche înțelegere între prieteni.

O carte pentru toată viața

Nu ne-a surprins cel de-al un­spre­zecelea Premiu „Mecena” oferit pre­ședintelui Unirea Shopping Cen­ter, Carmen Palade Adamescu, deși am înțeles din cuvintele lui Ion Cara­mi­tru că încă „avem nevoie de oa­meni care să sprijine teatrul dezinte­resat”. Iar zîmbetele din sală, empati­ce, în­țe­legătoare, i-au dat dreptate. De altfel, Gala de anul acesta a fost una picurată cu acel fel de-a zîmbi al actori­lor din care ghicești că nu mai jucau roluri. Au avut, așa cum le-a dic­tat moderatorul, cîte un răgaz „scurt” să se îmbete cu aripile îngerilor din Sala Mare, „minunea” pe care mulți au văzut-o fie întîia oară fie au reîn­tîl­nit-o, nesperat de frumoasă, după șase ani de adormire.

S-a spus de multe ori, cu acest pri­lej, că Iașul e din nou sau abia acum pregătit să fie capitală culturală eu­ropeană. „Bătrînul” a păstrat, modest dar cu o vădită sete de confirmare, două premii pentru întreaga activitate, cel pentru scenograful Marfa Axenti și cel pentru criticul și istoricul teatral Constantin Paiu și o nominalizare pen­tru criticul Oltița Cîntec, al cărei studiu monografic asupra piesei de teatru antic „Phaedra” a regizorului Silviu Purcărete a încununat anul a­cesta un alt premiu UNITER. Ac­trița Leni Pințea Homeag a primit premiul acordat de Senat pentru în­treaga activitate.

Plecăciune pentru Teatrul Maghiar

Ne-au surprins, însă, actorii Tea­trului Maghiar de Stat din Cluj, care au cîștigat premiile pentru toate cele trei nominalizări, reuniți de Andrei Șerban anul trecut în piesa „Hedda Gabler”. Și chiar dacă nimeni n-a jucat luni seară vreun rol, Silvia Török, debutanta Teatrului German de Stat din Timișoara, a adus cu ea ceva din copilăria lui Iris, rolul din „Fetița din bolul peștelui auriu”, care a convins ju­riul că acela a fost un început de legen­dă. Poate la acel suflul curat, aproa­pe naiv, se referea și criticul Mircea Morariu atunci cînd spunea că anul acesta Gala UNITER a fost „altfel”, mai limpede și mai netulburată ca oricînd.

N-au zdruncinat-o nici cele nouă tube ale Fanfarei din Chetriș, pe care i-am ascultat și privit alături de Tudor Gheorghe, din sală, fiind complici la Premiul special pentru o viață dedicată poeziei autentice care i-a fost a-cordat în această ediție. „Vă dați sea­ma, prieteni mai mici și mai mari, ce blestem e ăsta al meu, al singulari­tă­ții?”, ne-a întrebat Tudor Gheorghe. Mulți dintre noi n-au știut să-i răs­pun­dă, dar au știut că cei 43 de ani trecuți de la primul premiu al Aso­ciației Oamenilor de Teatru și Mu­zică (ATM) pînă astăzi au fost, poate, prea mulți. Nu ne-a învrăjbit nici iro­nia din versurile și starea de Copou înflorit a pieselor lui Adrian Naidin, care ne-a cîntat despre drumul „Pîn’ la rai”, unul presărat cu mîngîieri de violoncel și „miros de tei”. Ieșenii au zîmbit, atunci, altfel. La fel cum a fă­cut-o și Liviu Berehoi, păpușarul pre­miat pentru teatru de păpuși și mario­nete, al cărui chip nevăzut în spa­te­le păpușii sale a surîs cu un amestec de joacă și o mîndrie domoală.

Ne-am îmbrăcat în simplitatea stră­lucitoare a ieșenilor care au cîștigat și-ai celor care au prezentat premiile UNITER pe scena Sălii Mari a Na­ționalului. În încîntarea că am avut pe aceeași scenă piese ale lui Silviu Purcărete, regizorul celui mai bun spec­tacol premiat la această ediție, „Că­lătoriile lui Gulliver” sau ale celui mai bun regizor, Alexandru Dabija. În ploaia care a căzut a speranță de-a lungul spectacolului, afară. Iar printre bătăile de inimă răsfrînte din instrumentele Fanfarei din Chetriș, la ieși­rea din „minunea” care a găzduit Pre­miile UNITER, ne-am amintit vorbele actriței Virginica Bălănescu că­tre maestrul Petrică Ciubotaru. „Du-te, Petruță, la teatru, pentru că nică­ie­rea nu-i mai bine ca acolo.”