Disciplină cu vorba bună

La 11 noaptea i-a suflat prima da­tă în urechi. Cătălin a tresărit, și-a ro­tit piciorul cu tot cu tubul de ghips din jurul lui și a lovit-o cu vîrful de­getelor peste nasul umed și rece. Ea a scheunat într-o durere scurtă, fiin­­d­că pînă atunci nimeni n-o ghion­tise măcar cu-n colț de cutie. Ve­nise în casa lui înfofolită în pro­soa­pe gălbui, arăta ca un pui de găină cu u­rechi și coadă și-o inimă pe care n-a putut s-o potolească cîteva ore bu­ne. Un pui cu spatele brun închis și burtica albă și goală, Mischa.

„Era atît de lipicioasă și alintată atunci, n-o puteai trezi cu orele. Era speriată și eu cred că eram mai în­fricoșat decît ea.” Cătălin își amin­teș­te de Mischa mai mult ca de-un pui, cînd a primit-o. Era în primul an de fa­cultate și avusese un accident cu bi­cicleta. După ce medicii i-au scu­fundat piciorul în ghips și i-au spus că poate să-l semneze și să-l tatueze cu desene vreme de patru luni, pă­rin­ții au tăcut. „La cățel nu mă mai gîn­deam de cîțiva ani deja, deși îmi do­ream mai mult decît orice pe lume să am cu cine mă lua de dimineață pî­nă seara. Ei, uite, mi-au luat-o pe ea.” În brațele lui Cătălin, în noaptea cu pricina a adormit, speriat, un pui de Beagle, „cu boticul alb și urechile clă­păuge”.

Cumințenia a ținut vreo săp­tă­mînă, pînă cînd gîngania și-a găsit loc în casă și-n sufletul băiatului. I-a a­dormit pe tricourile cu Dire Straits și n-a îndrăznit să se apropie cu col­ții moi de nici un colț de masă. „Du­pă cîteva luni mi s-a urcat în cap! Pa­puci, șireturi, mobilă, tot era zgî­ri­at, mîncat, ros”, zîmbește Cătălin, cu sufletul pe jumătate amuzat. Dre­sa­jul de casă nu mergea cu Mischa, mai ales că era făcută cu jumătate de normă. Așa că a început să caute pro­fesioniști. „Ea nu era rea, dar eu nu aveam timp, nu știu ce-a fost în ca­pul meu. M-am lămurit după primele luni. Bani n-aveam s-o plimb toată zi­ua la dresori și ei stăteau cu Mischa cît stăteam și eu. Unde-i avantajul?”

Pentru cîteva secunde, ochii lui Cătălin au părut să creadă că Mischa e cu noi și ni se-mpleticeș­te printre picioare.

În lesa Mischei

În ultimii 14 ani, băiatul a crescut și lîngă el au crescut la minte cățeii tuturor prietenilor și vecinilor de bloc. Pe Mischa a pierdut-o după ze­ce ani, „dar mi-am zis că e de a­juns. Se-mbolnăvise și îmi era dra­gă că-i rămăseseră reflexele cu care-o în­vățasem eu. Își căuta singură zgar­da și o împingea cu botul pînă-i a­jungea pe frunte, ca să ieșim afa­ră”.

A învățat să-și facă din fiecare „că­țăl” cîte-un prieten fiindcă, spu­ne el, niciodată n-o să facă ce vrei nu­mai fiindcă-i arunci răsplata la fi­nal. „Lucrul ăsta mai stă, uneori, în fi­rea oamenilor, nu a lor. Ei au ceva pes­te înțelegerea noastră în ochii ăia mari și umeziți.” Ca ai Mischei.

Ciobănescul belgian de la etajul patru, din blocul lui, i-a fost amic și lui și Mischei. Fetița lui în­țe­le­gea și-l urmărea pe Cătălin în timp ce el își încerca teoriile cu un clicker cum­părat după ce văzuse tehnica la un dre­sor profesionist. „El știa teh­ni­că, nu zic nu, dar n-avea timp și făcea as­ta contra cost. Eu nu voiam să fac roboței, ci să mă înțeleagă”, spune el rușinat de îndrăzneală. S-a întrecut pe sine pentru o clipă.

Băiatul cu plete lungi și tricou ne­gru nu se crede și nici nu se nu­meș­te dresor. Chiar și fără carte de vizită și fără birou, pe lîngă el prietenii trec cu-n zîmbetde recunoștință. „Mer­si, Cătă! Azi a mers la pas cînd l-am scos dimineață la plimbare. Mai greu ca tine, dar…”. Dar Cătălin nu se ui­tă niciodată la ceas cînd vorbește cu „cățăii”. Doar era 11 noaptea cînd a vorbit prima dată cu Mischa.