Ce „cred” eu despre scandalul cu șantajul…
Cap în cap 4 iunie 2013 Niciun comentariu la Ce „cred” eu despre scandalul cu șantajul… 9De regulă, nu le răspund jurnaliștilor la întrebările care încep cu „ce credeți despre…? Ce părere aveți despre…?” Cred că nu are importanță ce cred – dacă am argumente, le prezint, dacă pot trage concluzii – o fac. Știu că dreptul la opinie e sacru, dar mai știu și că opinia mea are aceeași valoare cu a oricărei altă persoană și găsesc că presa de azi e prea plină de „păreri”.
Fac azi o excepție de la regulă, bazîndu-mă mai mult pe ce „cred” și ce „mi se pare” – pentru că am ajuns să știu/știm prea puține, din cauza zgomotului de fond. Un director de mare televiziune este reținut (ulterior arestat) sub acuzația de șantaj. Șantajatul – denunțător în caz – este la rîndul lui un om din industria de media, administratorul unei companii de cablu cu care televiziunea cu pricina a mai avut dispute publice. Ca să complicăm și mai tare cazul, obiectul șantajului este legat și de fotbal, și de televiziune. La mijloc sînt bani mulți, ce mai! Am citit materialele apărute în presă (din nou, transcrierile unor convorbiri telefonice interceptate constituie principalul document al relatărilor de presă), am citit acuzațiile de procedură incorectă în momentul reținerii, am urmărit (un timp, că nici răbdarea mea nu mai e ce-a fost) dezbaterile, luările de poziție, argumentele, „pamfletele”, bălăcărelile. Și iată ce cred:
Cred că, în pofida aparențelor și a unei anumite valori funcționale (și simbolice), ar trebui să refuzăm să vorbim de „șantaj de presă”. Am criticat mult timp expresia „delicte de presă” și am propus scoaterea ei din Constituție – tocmai pentru că un delict e un delict, oricare ar fi mijlocul prin care se comite. Și mi se pare firesc să pedepsești făptașul, nu mijlocul. Este drept că materialele care (aparent) stau la baza șantajului sînt rezultatul unor investigații jurnalistice. Este drept că televiziunea a fost „trompețica” prin care s-au exercitat presiunile (zecile de promo-uri difuzate pe post). Cu toate acestea, șantajul propriu-zis este comis de o persoană identificabilă (în cazul nostru, dl. Sorin Alexandrescu) și nu aș merge atît de departe cu a-l identifica cu „presa”. Dacă așa ar sta lucrurile, atunci ar trebui să acceptăm că și domnul Dan Diaconescu este „presa”, pentru că a folosit exact aceleași metode. Și dacă acești doi domni sînt „presa”, ar trebui să strîngem standardele profesionale și normele deontologice și să ne băjenim în lume.
Cred că e bine să discutăm mult și la obiect despre cazul Alexandrescu – și să ne amintim și de altele, asemănătoare – chiar dacă „stricăm imaginea presei”. Presa și jurnaliștii se bucură azi de credibilitatea cea mai scăzută din ultimii 20 de ani. Imaginea jurnalismului este cenușie și din ce în ce mai multe voci, cu sau fără calificarea necesară, declară că „nu mai există jurnalism”. (Vă reamintesc, opinia e sacră.) Chiar dacă relevarea practicilor ilegale și ne-etice din interiorul industriei sporesc neîncrederea în mass-media, în jurnalism, ascunderea lor sub preșul PR-ului (așa cum s-a întîmplat de vreo zece ani încoace) nu poate avea decît rezultate dezastruoase pe termen lung. Am primit, în decursul anilor, destule semnalări din partea unor companii care se simțeau șantajate: dați contracte de publicitate, sau vă „băgăm în cerneală” (expresia se aplică, prin extensie, și la TV). I-am sfătuit pe toți să se adreseze justiției. „Nu am vrea să stîrnim un scandal public, face rău la brand…” A tăcea, în astfel de cazuri, este a consimți. A tăinui. A te face părtaș.
Cred că, în acest caz, nu putem să invocăm solidaritatea profesională. Ceea ce se întîmplă nu este un atac la libertatea presei, ci investigarea (poate cu mijloace excesive – putem discuta pe această temă) a unei infracțiuni de drept comun. Oricine este inocent pînă la proba contrarie, corect, dar în astfel de situații ceea ce putem cere și aștepta este derularea corectă și rapidă a actului de justiție. Într-un caz similar („Gazeta de Cluj”, 2006) a fost arestat directorul publicației, dar au fost confiscate și calculatoarele redacției, ceea ce a pus ziarul în imposibilitatea de a funcționa o perioadă. Mă bucur să constat că de data aceasta justiția anchetează persoane și nu „redacții”.
Mai cred că astfel de „crize” pot fi puncte de inflexiune în curbele de evoluție ale profesiei. Că o analiză pertinentă a mecanismelor care permit astfel de încălcări ale legii pot aduce în ochii opiniei publice lămurirea distincției între „jurnaliști” și „patroni” și pot constitui bune lecții de media literacy și bune ocazii pentru a antrena un pic de sprijin civic pentru libertatea presei, așa cum este ea garantată de Constituție. Că în astfel de momente, consumatorul de presă poate lua decizia de a nu mai frecventa posturi care încalcă vădit legea, de a nu mai valida prin preferință practici pe care le acuză la nivelul autorităților publice, cînd el însuși devine victimă.
Pot să vă spun și că mai cred că nu la astfel de dezbateri asistăm zilele astea?
Ioana AVĂDANI, director al Centrului de Jurnalism Independent
Adaugă un comentariu