Gheorghe Nichita: Îmi place să despic firul în patru. Astăzi, dacă ar fi să o iau de la capăt, nu m-aș face inginer, aș face filosofie

În cabinetul de la etajul 1 din Palatul Roz­no­va­nu, primarul Gheorghe Nichita citește monitori­za­rea presei de săp­tă­mî­na trecută, în timp ce în an­te­cameră roiesc func­țio­nari în grupuri de cîte șase. „Vezi cum a mințit Nichita la Hotnews”, puf­nește deodată primarul în rîs, punînd raportul gros de peste 100 de pagini pe masă. Bărbatul trecut de 55 de ani nu pare obosit, deși are momente în care ochii grei tind să i se scufunde în orbite. Nu e de acord cu faptul că oamenii l-au acuzat de ca­rierism, dar declară ferm că a simțit nevoia să ia lucrurile în mîna sa, ca să le știe făcute. Și la RAJAC, unde a fost di­rec­tor, și la Primăria Ia­șu­lui, oraș în care a ajuns fiindcă nu a prins post în București. Uneori regretă absența forfotei din capitală sau liniștea Doro­ho­iu­lui, dar n-are timp pentru altceva. Între o competiție mai pe față decît pe-ascuns cu Consiliul Ju­dețean, pe care o recu­noaș­te doar cu ju­mătate de gură, și revolta unora dintre ieșeni privind pro­iectele, șantierele sau teii, Gheorghe Nichita aproa­pe că a obo­sit. „Dacă voi căuta să mulțumesc pe toată lumea s-ar putea să-mi risipesc toată energia și să nu fac ceea ce e important.”

Simțeam din copilărie că voi fi un om important și că voi face lucruri importante în viață

Mai țineți minte prima întîlnire cu Iașul?

Da, n-am cum s-o uit. Atunci, cînd am venit la post, cum se spunea, am plecat din Dorohoi pe 27 august 1979, și m-a condus la Iași prie­tenul meu cel mai bun care a fost rectorul Universității Agronomice, Gerard Jită­rea­nu. M-a adus la serviciu, la post, iar tatăl său este cel care mi-a zis „bă, băiete, o cămașă o ai, o speli seara și o calci, di­mi­nea­ța să fie curată. Cravată la gît! Un costum dacă-l cîrpești tot timpul să fie călcat și curat. Dacă la șapte începe serviciul, la șase jumate să fii acolo. Dacă ceilalți plea­că la patru, tu o faci la cinci sau pe la șa­se. Vii primul și pleci ultimul.” Și asta am fă­cut toată viața. Nu din cauză că nu mi-ar ajunge cele opt ore, ci pentru că tot timpul am vrut să fac foarte multe lucruri. Sînt prin zodie o fecioară care, de fapt, e perfecționistă; caută tot timpul să facă lu­cru­ri­le cît mai bine.

Țin minte foarte bine prima zi în care am văzut Iașul, era vară, era soare, era cald. Dar după aceea țin minte că în foarte multe zile mă simțeam inutil. Iașul era un oraș prea liniștit pentru forfota la care asistam eu în București. Eram în­vă­țat cu o viață mult mai trepidantă, Bucureștiul mă acaparase la un moment dat și chiar vo­iam să rămîn, dar nu erau posturi la vre­mea aceea. Desigur că nu puteam să aleg Ba­căul sau Piatra Neamțul în fața Ia­șu­lui, dar prima opțiune trebuie să recunosc că era Bucureștiul.

Ați progresat foarte repede de la subinginer la director al RAJAC și apoi primar al Iașului. Uitîndu-se doar la CV-ul dumnevoastră, cineva ar pu­tea să tragă concluzia că sînteți carierist. Sau vă gîndeați de mic copil că o să ajungeți primar al Iașului?

Copilăria mea, chiar dacă a fost grea, nu m-a împiedicat să visez. Sim­țeam de atunci că voi fi un om important și că voi face lucuri importante în viață. La în­ceput, sigur, venind în contact cu cinema­tograful și cu toate cărțile pe care le ci­team, îmi alegeam modele de acolo. Mă vedeam în toți eroii pe care îi citeam, sim­țeam prin mine vibrînd fiecare stare a ce­lor care mă inspirau din carte sau din film. Sînt lucruri care m-au făcut să înțeleg ce e bi­ne­le și ce e răul. După aceea, s-a întîmplat să înțeleg, tot în copilărie, ce sînt nevoile și ce înseamnă responsabilitatea. Încă de atunci căutam tot timpul să-mi văd de cariera mea, de ceea ce voiam să fac. Desigur că eram foarte legat de sport și, pînă la urmă, pu­team să fiu un profesor de sport foarte bun. Chiar mă pregăteam la un moment să vin să dau la Iași la Institutul de Educație Fizică și Sport. Învățam anatomie, biologie și tot felul de discipline care îmi erau necesare. După aceea mi-am dat seama că aș putea să fiu inginer. Se căutau atunci inginerii… Dar mi-a fost foarte greu să accept a­ceas­tă formulă de inginer. Sînt un om care des­pi­că firul în patru. Astăzi, dacă ar fi să re­iau, cred că aș face filosofie sau drept sau psihologie.

De fotbal regretați că v-ați lăsat?

Atunci regretam, acum nu o mai fac. După ani de zile mi-am dat seama că am acordat foarte mult fotbalului în de­tri­mentul altor lucruri pe care le puteam face la acea perioadă.

Una peste alta, există un destin pentru fiecare, dar asta nu înseamnă că nu există căutare. Eram în anul I din facultate, la subingineri. Eu am vrut să dau la in­gi­neri, dar un coleg de-al meu, Florin Zamfirie, care era student în București, mi-a spus că n-are nici un sens să risc admiterea înain­te să plec 18 luni în armată, fiindcă dacă pi­cam pierdeam doi ani de zile, întreruperea, ca abia apoi să dau din nou la facultate. Și mi-a zis Florin că după doi ani de zile riscul e și mai mare. „Mergi după aceea să cauți o bucată de pîine în altă parte. Așa că dă aici, la subingineri, intră, faci nouă luni armată, te întorci și ai timp să te re­tragi, să faci ce vrei tu în viață.” Tot datorită lui am dat și la Hidrotehnică și nu la Me­ca­ni­că. Al doilea om care m-a îndrumat a fost profesorul meu de istorie din primul an de facultate, unde făceam un fel de evo­luția doctrinelor în istorie. Am vrut să mă retrag și să dau la Drept. Mi-a spus „nu fă prostia asta, încearcă să termini faculta­tea pentru că ai nevoie de o diplomă, ai să ai profesie, un loc de muncă și după aia poți să faci șapte facultăți.” A avut dreptate. În ceea ce privește riscul… sînt etichete care se pot pune pe oricine. Important este că mie nu mi-e rușine cu ceea ce am făcut și cu ceea ce fac. Întotdeauna am căutat să mă duc mai sus, dar nu dintr-o dată. Cînd am pierdut în ’96 alegerile la primărie mi s-a oferit de către partid șansa să fiu prefect sau subprefect la vremea aceea, dar am refuzat. Și puteam să fiu! Dacă eu nu mă afirm întîi și întîi în profesia mea, să excelez acolo, să știe lumea de mine, cum pot să mă duc să reprezint un județ?

Să înțeleg că nu regretați nici faptul că ați plecat de lîngă familie, la studii, la București.

Mi-a fost foarte greu. Cred că foarte util a fost momentul în care am fă­cut armata nouă luni de zile. Fiind un tip foar­te statornic, eram foarte legat de oraș și de familie. Dacă plecam într-o excursie, du­pă cîteva zile îmi era dor de cei de acasă, de Dorohoi. Sincer să fiu, în armată mi-a fost greu, dar cînd am plecat la facultate mi-a fost mai ușor pentru că noi deja eram un grup format. Toți cei care am făcut faculta­tea împreună am fost și în armată împreună.

Și mai vorbiți astăzi cu un­chiul Mircea?

Vorbesc rar. El a fost un model în copilăria mea, este un om cu o experiență foarte mare de viață, dar vorbesc foarte rar pentru că nu mai e timp. Și cu soția vor­besc rar, darămite cu unchiul Mircea.

Dacă voi căuta să mulțu­mesc pe toată lumea s-ar putea să-mi rispesc toată energia și să nu fac ceea ce e important

Înainte de alegerile din 2008 circula o epigramă în orașele din Ro­mâ­nia, chiar și în Iași, scrisă de Geor­ge­ta Paul Dimitriu în 2006. „Don Pri­mar, precum vedeți / Strigă «URA» un sector / Vă asigur că aveți / «URA» noas­tră-a tuturor!” Ați declarat recent că așteptați ca, după avansarea pro­iec­te­lor pe care le aveți în desfășurare oamenii să nu vă mai înjure. Vă deranjează să ști­ți că alegătorii nu au doar cuvinte de laudă?

Nu e vorba de ce mă deranjează sau nu pe mine. Sînt un om care a putut să înțeleagă că într-o democrație nu poți să mulțumești pe toată lumea. Cum și în fa­mi­lie, de altfel, nu poți să îi mulțumești pe toți. Fiica mea are opinii diferite față de mine în anumite chestiuni, nevastă-mea la fel. Și prietenii mei au opinii diferite și to­tuși sîntem prieteni, avem păreri diferite, dar le discutăm împreună. Așa e și într-un oraș. N-are cum să fie toată lumea bu­cu­roa­să. Problema este cred, tot la mine. Dacă voi căuta să mulțumesc pe toată lumea s-ar putea să-mi rispesc toată energia și să nu fac ceea ce e important. Eu cred că atunci cînd ești primar nu contează ce vorbești, ci ceea ce faci. Am avertizat de la bun în­ce­put că orașul ăsta are nevoie de un primar puternic. De ce? Ca să poată să suporte și observațiile, și contrele, și inepția altora, dar să își spună punctul de vedere. Apoi să reprezinte acest oraș cu foarte multă în­verșunare în celelalte medii, la București și în confruntările politice pe care le avem. În 2008 am spus că lucrurile importante au nevoie de timp. Mă poate cineva contrazice astăzi că nu este așa? Traian Bă­sescu spunea și el în 2007 că pentru lu­cru­rile mari avem nevoie de răbdare. Și ca primar general al capitalei și ca pre­șe­din­te al României. Nu îl iau acum pe Băsescu ca model dar, cu argumente, pot demonstra fiecărui ieșean că orice proiect de dimensiunea celor implementate acum nu se poa­te face mai devreme de șase-zece ani de zile, mai ales cînd nu ai finanțare.

Eu cînd critic pe cineva mă pun în lo­cul lui și aș vrea ca cei care fac asta, care recitau epigrama, să își vadă bîrna din pro­prii ochi. A făcut ceva în viață trainic, în­tr-un timp foarte scurt? Cît de important e să-ți faci o casă! Păi eu cînd eram tînăr și eram stagiar, după ce m-am căsătorit, pri­ma grijă era să-mi fac o casă să am unde să stau. Cînd am terminat facultatea mă gîn­deam că, dacă cei de la primărie îmi dau 200 de metri pătrați, îmi fac chirpicii singur, îmi fac toate cele ca să am un loc de locuit, să fie un loc al meu. Aia în­seam­nă să visezi, să gîndești, să ai răbdare, lu­cru­rile nu se pot face peste noapte. De­si­gur că sînt copii de bani gata. Să fie să­nă­toși! Și fetele mele, să spunem, au o si­tua­ție materială foarte bună, dar le-am în­vă­țat de mici ce înseamnă răbdarea și efortul pă­rinților pentru ca ele să aibă ceea ce au a­cum. Cred că oamenii se selectează în via­ță în funcție de problemele pe care le au și de faptele pe care le-au făcut. Eu sînt foar­te bucuros că pe toți aceștia care mă contestă îi fac să-și mănînce limba prin ce­ea ce văd în oraș. Dacă ar fi să am o răz­bu­nare, a mea, față de unii dintre cei care răs­tălmesc tot timpul lucrurile, este faptul că fac și că se vede.

Nu are sens să ne ascundem după deget. Ce se întîmplă între Consiliul Județean și Primărie poate să pară și un fel de competiție

Ați declarat într-un interviu că aleșilor Iașului le lipsește spiritul de echipă. Dumnevoastră cum vă înțele­geți cu domnul Adomniței?

Foarte bine!, pentru că, pe anumite proiecte, în care am avut opinii di­fe­ri­te, am arătat că puterea argumentului poa­te să fie decisivă și așa a și fost. Am avut discuții de mai multe ori și i-am arătat că dacă nu facem într-un anumit mod, pierdem cu toții. Nu el sau eu, ci cu toții. Am calitatea necesară pentru a găsi argumen­te­le astfel încît să mișc lucrurile. Îmi pare rău că nu am reușit mai multe cu domnul Simirad. Acolo a fost doar o ambiție po­li­tică. Domnului Adomniței, pentru că e mai tînăr decît mine, și are și un viitor în fa­ță, i-am spus că trebuie să aibă și răbdare fiindcă trebuie să facem lucruri importan­te. Sper că oamenii politici din Iași care vor să fie recunoscuți își dau seama că tre­buie să contribuie întîi, să ofere ceva ora­șu­lui înainte să ceară.

Să știți că, din exterior, se ve­de o încrîncenare. Consiliul Ju­de­țean (CJ) a finanțat UNITER, Primăria a sprijinit Gala Operei Naționale. Dum­nea­voas­tră ați finanțat Festivalul Inter­na­țio­nal al Educației, FIE, CJ a oferit Muzeului Literaturii Române din Iași jumătate de milion de euro pentru a organiza un important festival internațional de literatură și traducere.

Nu e nici o încrîncenare. Cred că aici este o percepție greșită fiindcă sînt foarte mulți oameni, în special o parte a presei, care încearcă să se facă utili, ori lui Adomniței, ori lui Nichita. Și alții care în­cearcă să dezbine USL-ul. Adevărul este următorul: pentru prima dată, în oraș se în­tîmplă un lucru care este foarte bun; CJ încearcă să își susțină instituțiile. Păi Con­siliul are Filarmonica, Teatrul Lucea­fă­rul, Muzeul Literaturii, Biblioteca As­achi… Toate sînt atribuțiile și responsabilitățile CJ. Dacă domnul Adomniței și consilierii mei, adică ai PSD-ului, vo­tea­ză finanțarea acestor evenimente, de ce să fiu eu supărat? E foarte bine pentru că e sfera lor de atribuții. Evenimentele pe care le organizează CJ fără Primărie sau cu Pri­mărie sau împreună sînt foarte bune pentru oraș. Este un cumul, nu un minus. De­sig­ur că nu are sens să ne ascundem după de­get. Poate să pară și un fel de competiție. Pe mine nu mă deranjează. Important este ca viața în acest oraș să fie cît mai palpitantă.

Păi, în urma acestei compe­ti­ții Iașul cîștigă.

Absolut. Dar stați, că nu este o competiție. Am observat că poate exista la un moment dat o lipsă de tactică sau de tact. Dar aia e altă chestiune care se reglează în timp.

Despre aeroport ați mai vorbit cu domnul Adomniței? Cînd a venit premierul pe 24 ianuarie la Iași a de­cla­rat că, în ciuda insistențelor, nu are de unde să aloce bani. Dumnevoastră în schimb spuneați că dacă era în adminis­trația Primăriei îl terminați deja de doi ani de zile.

Eu eram director general la RAJAC în 1998 cînd i-am zis domnului Liviu Antonesei să unească regia de apă cu regia aeroportului. Am spus să în­cer­căm varianta aceasta, fiindcă noi aveam o serie de bani și putem porni această investiție. Deci m-a preocupat dintotdeauna să pu­tem să facem asta. Desigur că acum n-am banii suficienți ca să îi dau să se facă ae­ro­portul și pînă la urmă nici nu e responsabilitatea mea. Dar dacă ar fi fost al Pri­mă­riei, aeroportul ar fi fost gata pînă acum. Promovez în acest oraș încă din 1996 par­teneriatul public-privat, deși legea nu e foar­te clară. Pînă acum un an sau doi, piața era foarte agresivă pentru aeroport. Doritori care să vină și să facă acest parteneriat cu administrația erau. De noi a depins. Din păcate însă, nu s-a făcut. CJ-ul n-a avut înțelepciunea să facă documentația necesa­ră și să atragă parteneriatul privat.

Acum Adomniței are determinarea să facă acest lucru pentru că noi, cînd am in­trat în programul USL, aeroportul era un obiectiv clar asumat. E și normal să fie asumat de CJ pentru că e răspunderea lor. Însă eu conduc PSD-ul, am atîtea voturi la CJ și toată lumea votează pentru aeroport. Nici dacă ar fi astăzi prim-ministru Adomniței cred că nu ar putea să spună cu ușurință da, dau bani pentru aeroport. Fiindcă, la fel ca situația lui Victor Ponta de acum, el nu ar gestiona doar un aeroport la Iași, ci ar trebui să aibă grijă și de Constanța, Craiova, Bacău și Suceava, care vor toate. Eu cred că depinde de noi. CJ-ul poate să facă o parte, iar dacă se va realiza regionalizarea, aeroportul acesta va fi însușit de toată regiunea.

Cu condiția ca reședința ad­mi­nistrativă a regiunii să fie la Iași.

Sigur va fi la Iași! Păi la dezbaterea care a fost la Agronomie săp­tă­mî­nile trecute și la care au participat primarii din toate orașele reședință de județ și președinții CJ din Moldova nu a spus ni­meni că nu trebuie să fie la Iași. Ei se preocupau mai mult cine va fi șeful regiunii, nu de faptul că această capitală va fi la Iași.

Cînd ești la mîna destinului și a hazardului poți să și greșești

În tinerețe aveați acele însuflețiri patriotice, de aventură, în care visați să vă apărați țara?

Da, întotdeauna! Am citit foar­te multe cărți cu spionaj… eram, sînt un pa­tri­ot. Ca politician, unii stau cu capul în ni­sip. Acum cîțiva ani au fost dezbateri legate de UDMR, de maghiari și de ceea ce au făcut dînșii. Am ieșit la 1 decembrie și am țipat, în zi națională, că sîntem un stat unitar, un stat național. Am în sînge aceas­tă componentă naționalistă și, desigur, și patriotismul local și național. Cred că România trebuie să aibă mai multă grijă de acest lucru.

Din această însuflețire s-a năs­cut Mihai (n.red.: numele sub care fusese recrutat în anii studenției de Secu­ri­ta­te)?

Aia e o porcărie. În viața fie­că­ru­ia există momente în care poți să ai pro­bleme și să cedezi la anumite presiuni. Eu n-aș vrea să vă pun nici măcar cu imaginația să vă gîndiți ce înseamnă să fii singur în facultate, să n-ai pe nimeni care să te susțină și să vezi tot felul de oameni, decani, prodecani, care vin să îți spună că trebuie să faci cutare lucru. Cînd ești la mî­na destinului și a hazardului, poți să și gre­șești.

Ați declarat în urmă cu ceva timp că „de 50 de ani se dorește rea­li­za­rea pasajului Octav Băncilă. Nichita l-a făcut.” Simțiți nevoia recunoașterii personale? Să nu rămînă lucrurile din categoria „administrația locală a realizat”.

Haideți să discutăm astăzi des­pre primarul Pogor sau despre primarul Ni­co­lae Gane. Întrebați-i pe cei care îi cunosc și o să vedeți că au numai cuvinte de lau­dă la adresa lor. Luați însă presa vremii și ve­deți cît erau de înjurați cîteodată și cum erau făcuți corupți. Lucrurile acestea se șterg și rămîne ceea ce ai făcut. Cînd discutăm de tramvaiele din oraș au uitat toți că s-au făcut împrumuturi și credite pe vre­muri cînd s-au realizat. La alimentarea cu apă a fost subscripție publică. A dat bani și Guvernul, dar a fost și contribuție lo­ca­lă și oamenii erau nemulțumiți. Dar ca să se realizeze alimentarea cu apă a Iașului au fost 41 de discuții în Consiliul Local. Se băteau toți cu toți și nu luau o decizie. Astăzi însă toată lumea știe că, pînă la ur­ma urmei, avem apă de la Timișești din 1911. Știm că a venit Regele cu mitropolitul, au inaugurat și primarul a tăiat panglica. Nu se mai discută acum că atunci se scria de corupție, că fonta venea de la Viena, că era cea mai scumpă, că de ce o luăm de aco­lo! Cred că și cotidianul acesta cenușiu în ca­re trăim este, inevitabil, plin și de oameni ca­re înțeleg, dar și de cei care nu înțeleg. Nu mă deranjează că oamenii își pun în­tr­e­bări și că au nevoie de răspunsuri. Mă deranjează cînd îi aud pe cei care nu au făcut nimic și nu fac nimic, dar contestă din pri­ma, fără argumentele necesare.

Eu, ca primar, trebuie să deschid orașul, nu să-l închid

Vă mai opresc oamenii pe stra­dă să vă întrebe una-alta despre oraș?

Am mers recent la o întîlnire cu mitropolitul Teofan. De aici și pînă la reședința sa am mers pe Ștefan cel Mare. Toată lumea a ridicat capul și mi-a dat bu­nă ziua, pînă și cerșetorii. Doi au întors ca­pul, dar cînd te întîlnești cu 20 de oameni și doi întorc capul este absolut normal. Nici eu nu pot să intru în sufletul omului. Însă sînt mereu oameni pe stradă care mă opresc și mă roagă, fie de-o audiență, fie să văd da­că pot să îi angajez cu o pilă sau sînt unii cu spirit civic și spun „vedeți că acolo nu se face treabă bună”. Dar față de celelalte man­date, reacția oamenilor este foarte pozitivă vizavi de ceea ce se întîmplă în oraș.

Nu a tuturor. Mihai Răzvan Un­gureanu, spre exemplu, a spus că Iașul este un oraș trist, care se sufocă în propria inerție.

Eu cu MRU am avut dialoguri foarte bune și foarte prietenești în decursul timpului, dar este o mare decepție pentru mine din momentul în care a fost prim-ministru. Am fost acuzat în propriul meu partid și de foarte mulți alți parteneri politici că i-am făcut acea primire cînd el a venit, ca prim-ministru, să viziteze Iașul. Am spus și atunci, dacă ar mai fi altcineva din Iași prim-ministru la fel aș face, indiferent de partidul din care face parte pentru că eu, ca primar, trebuie să des­chid orașul, nu să-l închid. În schimb, atunci cînd i-am cerut bani pentru școli, i-am zis „da­că ești astăzi prim-ministru te poți lăuda că ai făcut școala la Iași”. Mi-a spus că nu poate să-mi dea pentru toate și să-i dau cinci școli și le finanțează pe alea. „Uite, îți dau liceul Alecsandri, unde ai făcut școală”. Nici un leu nu a dat. Deci este o mare decepție pentru mine. Că a stat pu­țin înțeleg. Dar cît a stat a împărțit niște bani. Să nu dai Iașului nimic, orașul în care ai învățat, în care ai crescut… Cum mai poți să vorbești tu despre Iași că este trist? Poa­te e trist el. Degeaba a stat în acele biblio­teci despre care eu am crezut că l-au în­nobilat. De fapt, cred că l-au făcut să sim­tă puterea cunoașterii, dar să nu o poată să o exprime.

În ultimii ani am plantat 3601 de tei în Iași!

Mulți dintre ieșeni vă acuză că ați transformat Bulevardul Ștefan cel Mare într-un „deșert în inima Ia­șului”. Ce s-a întîmplat pînă la urmă cu teii?

Din 2005, ianuarie, și pînă în 2012 sînt aproape opt ani de zile în care am văzut zeci de oameni de diverse profesii și dimensiuni intelectuale, inclusiv rectori sau profesori universitari mari ca­re explicau, cu tot felul de argumente, că dis­trugem în spatele Palatului spațiul verde. Că facem un proiect care nu va fi folositor Iașului. Că am distrus istoria si tradiția. Unii dintre ei, prieteni buni cu mine, unii dintre ei erau rapsozi prin oraș și îmi cîn­tau tot timpul la ureche cînd stăteam la un șpriț la Bolta Rece. Și spuneau cu subiect și pre­dicat că „eu am crescut acolo, cum distrugi orașul ăsta”? Și îi văd acum pe toți foarte mulțumiți și foarte încîntați. Unii spun „da, parcă mai am așa un sentiment e foar­te frumos ce s-a întîmplat și ce se în­tîm­plă”.

Așa va fi și Ștefan cel Mare. Însă de părerea negativă creată nu cred că sînt vi­no­vați oamenii, mai ales cei care sînt iubitori de tei. Ei nu au nici o vină, chiar dacă eu sînt mai iubitor de tei decît foarte mulți dintre ei. I-aș întreba pe unii dintre cei care scriu despre treaba asta, cîți tei au plantat. Să îmi spună un copac pe care l-au plantat. Eu la viața mea am plantat copaci și iubesc natura. Păi noi, în ultimii ani, am plantat 3601 tei în Iași, tei noi și urmează să plantăm încă 516 în toamnă!

În oraș sau la periferie?

Da! Nu i-am plantat pe Mi­ros­lava. În oraș se plantează. Dar dacă, spre exemplu, în Copou, care e plin de tei, ca­de o creangă peste o mașină și omoară pe ci­neva, iar eu n-am tăiat din timp craca sau teiul, Nichita face pușcărie, nu ăla care vine astăzi și-mi mănîncă ciuperci pe aici că îi plac teii. Cînd cei cinci copii au fost afectați în 2010 în Grădina Copou, cine era înjurat în oraș, nu Nichita? Eu am o responsabilitate. Și copacii aceștia de pe Ștefan cel Mare, o parte dintre ei erau atît de bătrîni încît nu mai puteai alege nimic. Cînd s-au dat ăia jos a rămas spațiul dintre ei. Parcă era ca dracu’! Nimic nu se mai așeza. I-am pus să-i toaleteze pe ceilalți. Cînd au ales ce era uscat de ce era verde au rămas niște bucăți de lemn, doar atît, ca­re nu mai făceau coroană. Unde era um­bră pe Ștefan cel Mare înainte?! Cred că vor­bim prostii. Poate cei care spun asta nu au trăit în Iași ultima perioadă. Vă dau niște poze cu felul în care arăta Ștefan cel Ma­re înainte și cum arată astăzi. Or, cînd faci o piațetă, nu o faci ca să faci umbră. Umbra se va face în funcție de evenimentele pe care le creăm.

Dar nu ați spus nici un minut că vreți să faceți piațetă, ci doar un pieto­nal.

Nu am comunicat bine, nu a fost un proiect stabilit de la bun început pentru că noi am făcut documentația pentru drumul de la Breazu la Podu Roș, unde pre­ve­deam clar că pe Ștefan cel Mare, în loc de asfalt, punem granit. Cînd am început să punem granitul, proiectantul a spus că din moment ce în weekend închidem și fa­cem pietonal, să nu mai punem trotuare. Să lăsam aparent trotuarele cu piatra aranjată altfel. Noi ne gîndeam că, în viitor, vom închide totuși pietonalul, dar abia atunci cînd vom putea dirija circulația. Văzînd însă cîteva luni de zile că, pietonalul fiind închis, oamenii s-au obișnuit să circule doar pe el, ce rost avea să-l mai des­chidem acum și să creăm o serie întreagă de nebunii? Hai să începem deja să facem piațeta! Și acum am început să facem pia­țeta, pornim de la fondurile europene și mergem să o facem mai departe. Desigur că salcîmul acesta poate să fie sau poate să nu fie. Cu ce scop a fost pus? Că e co­pac mai mic, e pitic, și dacă vrei să faci un spec­tacol trebuie să ai vizibilitate.

Fiindcă trebuie să rupem lucrurile un pic, să mai bucurăm oamenii ăștia, să mai schimbăm lucrurile. Ca să faci treaba asta îți trebuie asemenea spații. Să îi ducem pe stadion pe toți de fiecare dată cînd or­ga­nizăm un concert? Nu mai bine ne or­ga­nizăm în fața Palatului, facem un spa­țiu multifuncțional, care în viitor să fie fo­lo­sit de artiști, de scenografi, de oameni pricepuți, și noi să ne modelăm piața în func­ție de evenimentele lor? Am fost la Flo­ren­ța de curînd și, acolo, în toate piațetele nu există copaci! Numai piatră, numai granit. Duceți-vă și vedeți. Nu vedeți un copac. Unul nu este. Sînt bănci, e soare, am stat cu nevasta pe bancă. Sînt terase, care au fost doar acoperite, dar acum sînt și cu sticlă, ca să nu fie mult curent. Lumea se adaptează. Nu îmi spuneți mie că oa­me­nii veneau pe Ștefan cel Mare să stea la um­bră! Oamenii merg și stau la umbră în par­curi, în Copou, în Expoziției, nu cu na­sul în fumurile mașinilor de pe Ștefan.