Ofelia Popii: Am crezut că teatrul trebuie să fie o bucurie, dar cînd au apărut conflictele în trupă am fost tentată să mă retrag
Microfonul de serviciu 14 octombrie 2013 Niciun comentariu la Ofelia Popii: Am crezut că teatrul trebuie să fie o bucurie, dar cînd au apărut conflictele în trupă am fost tentată să mă retrag 331Ofelia Popii, actriță a Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, a venit anul acesta de trei ori la Iași. O dată la Gala Premiilor UNITER, unde a fost nominalizată pentru rolul Egorovna din „Platonov”-ul lui Alexandru Dabija, altădată la Festivalul Internațional al Educației, cînd a jucat în „Călătoriile lui Gulliver” depănate de Andrei Șerban, iar acum a adus la Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tînăr spectacolul „Felii” de Lia Bugnar. „Doamna Bulandra” este firavă ca Degețica la prima vedere, dar un munte de om în sala de spectacol, gata să dărîme scena. În 10 ani de la debut, Ofelia Popii a reușit să obțină două premii UNITER „pentru cea mai bună actriță în rol principal” intrînd astfel în cercul marilor doamne ale teatrului românesc, precum Maia Morgenstein, Mariana Mihuț sau Oana Pellea. Iar acest fapt o motivează și mai mult să se autodepășească și să-și găsească de fiecare dată un alt fel de personaj, să nu bată apa în piuă cu aceeași tipologie. Ofelia a fost prima care s-a aplecat să ajute un bătrîn care-și scăpase cheile pe jos în fața la Moldova. De altfel, i se pare o glumă faptul că echipa o strigă Doamna Bulandra. „Eu sînt energică și strictă în ceea ce fac, asta ar fi singura asemănare între mine și doamna Luiza Sturdza Bulandra. Dumneaei este un punct de referință în teatrul românesc, eu abia încerc să văd ce-i și cu arta asta”.
Ofelia Popii, actriță a Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, a venit anul acesta de trei ori la Iași. O dată la Gala Premiilor UNITER, unde a fost nominalizată pentru rolul Egorovna din „Platonov”-ul lui Alexandru Dabija, altădată la Festivalul Internațional al Educației, cînd a jucat în „Călătoriile lui Gulliver” depănate de Andrei Șerban, iar acum a adus la Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tînăr spectacolul „Felii” de Lia Bugnar. „Doamna Bulandra” este firavă ca Degețica la prima vedere, dar un munte de om în sala de spectacol, gata să dărîme scena. În 10 ani de la debut, Ofelia Popii a reușit să obțină două premii UNITER „pentru cea mai bună actriță în rol principal” intrînd astfel în cercul marilor doamne ale teatrului românesc, precum Maia Morgenstein, Mariana Mihuț sau Oana Pellea. Iar acest fapt o motivează și mai mult să se autodepășească și să-și găsească de fiecare dată un alt fel de personaj, să nu bată apa în piuă cu aceeași tipologie. Ofelia a fost prima care s-a aplecat să ajute un bătrîn care-și scăpase cheile pe jos în fața la Moldova. De altfel, i se pare o glumă faptul că echipa o strigă Doamna Bulandra. „Eu sînt energică și strictă în ceea ce fac, asta ar fi singura asemănare între mine și doamna Luiza Sturdza Bulandra. Dumneaei este un punct de referință în teatrul românesc, eu abia încerc să văd ce-i și cu arta asta”.
Mult timp m-am ocupat cu urmăritul oamenilor pe stradă
Erai mică tare cînd stăteai la bunici, dacă te-ai putut ascunde după o petunie.
Da, aveam pînă în trei ani, pentru că am stat la ei cam pînă la vîrsta asta. Părinții mei erau profesori și pe atunci se obișnuia să fie repartizați pe la diferite școli, iar eu rămîneam în grija bunicilor. Pînă la urmă au și renunțat la serviciu ca să fie împreună, dar au iubit meseria asta foarte tare. Mai tîrziu mergeam în vacanțe, cînd la o bunică cînd la alta. Eram atît de impresionată pe atunci de basmul „Slava, fiica pămîntului”, încît și acum îmi amintesc, cu drag, de cartea copilăriei. Adică eu și acum copilăresc. Tot atunci îmi povestea bunica „Cireșarii”, „La Medeleni” și multe alte cărți de literatură pentru copii. Iar după am descoperit cărțile polițiste. Cred că nu terminasem clasele primare și eu citeam toate cărțile polițiste pe care le găseam. Îmi plăcea misterul, mă atrăgea foarte mult.
Și la un moment dat ai vrut chiar să devii detectiv particular.
Neapărat. Mergeam pe stradă, mă uitam la oameni, și-mi făceam în cap tot felul de povești despre cum persoanele respective au făcut nu știu ce, cum se înțeleg cu soțul sau cu soția sau ce ascundeau despre serviciul lor. Și după aia îți dai seama că atunci cînd în facultate ne dădeau să facem fișă de lectură a personajelor, inventate bineînțeles, mi se părea foarte caraghios, pentru că eu făceam asta de vreo șapte- opt ani. Mult timp m-am ocupat cu urmăritul oamenilor pe stradă, iar mai tîrziu am avut o perioadă în care am vrut să mă fac ziaristă. Vîrful carierei mele, să zic așa, a fost interviul pe care l-am luat Prințului Paul de România. În perioada aceea a adolescenței am vrut să fac foarte multe lucururi. La un moment dat a început să-mi placă moda, desenam foarte mult și chiar mi-am dus modelele mele la un teatru de modă.Voiam prin clasa a șasea să mă las de școală și să fiu creatoare de modă. Nu m-am dus cîteva zile la școală pentru că simțeam că-mi găsisem menirea iar săraca maică-mea era disperată întrucît nu acceptam nici un argument. „De ce să mai fac școală?” Eu știu deja ce vreau să fac și sînt foarte hotărîtă să merg pe direcția asta.
Senzația că nu o să pot face teatru m-a dus la disperare
Atunci declicul care te-a împins către teatru cînd a apărut?
Nu a fost vorba despre un declic pentru că, în paralel cu toate activitățile pe care ți le-am prezentat deja, cînd eram mică, mă trimitea mama și la concursuri de recitări. După aceea m-am înscris la Palatul Copiilor, apoi la Școala Populară de Artă, la secția de teatru. Deci arta aceasta mi-a plăcut dintotdeuna, dar la vîrsta aceea nu-mi trecea prin cap ideea de carieră în domeniu sau că eu asta vreau să fac. Tot timpul era pe lîngă ceva ce-mi atrăgea atenția mai tare, care era mai intens și mă încînta mai mult. Teatrul pot spune că a fost ceva cu care mergeam la braț. Era în programul meu și atît. Pînă în clasa a opta mergeam de trei ori pe săptămînă, iar după ce am intrat la școala populară aveam cursuri în fiecare zi. Acolo, în Arad, am întîlnit o actriță excepțională, prin ale cărei mîini treceau copii care astăzi sînt actori foarte buni în țară sau în străinătate. Doamna Emi se pricepea foarte bine să lucreze cu acei copii care erau mai zbuciumați și ne ghida după energia și simțul nostru creativ. De exemplu, pe mine, care voiam să fac ceva cu timpul meu, dar să nu merg la discotecă precum ceilalți tineri de vîrsta mea, m-a cules de la concurs de scris poezii, unde trupa ei recita versurile premiate. Eu cînd m-am dus să-mi iau premiul mi-a venit pe moment să recit ceva din Eminescu și dumneaei m-a întrebat „nu vrei să vii pe la noi?”, iar de atunci m-am lipit de trupă. Un declic, însă, a fost după ce am picat prima dată la admiterea la facultate, în București. Abia atunci s-a născut în mine un fel de prăpastie și senzația că nu o să pot face teatru m-a dus la disperare. Lipsa sau posibilitatea unei absențe a acestuia din viața mea m-a făcut să înțeleg că teatrul mă face pe mine împlinită și că asta vreau să fac mai departe. Dar să știi că îmi aduc aminte și de o profesoară {na Penelopa Popa, care mă lăsa să fac absolut ce voiam la cercul de teatru, cît eram eu de mică. Îmi dădea copiii mie, eu regizam, iar cu ce învățam în felul acesta participam la concursuri. Era ceva foarte frumos pentru că aveam libertate absolută și astfel piesele au devenit un loc de refugiu pentru mine. Așa văd și acum teatrul. Un loc unde poți să faci lucruri pe care societatea nu ți le permite, întrucît toată imaginația ta se poate revărsa în teatru.
Cu Mefisto am urmărit salvarea personajului și conștientizarea faptului că diavolul este extrem de mic și neputincios
Dar cel care te-a remarcat și ți-a oferit astfel primul rol a fost domnul Alexander Hausvater.
Da, la el am debutat. A fost norocul meu că m-a selectat căci, de altfel, nu mă angajau la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu. A fost un concurs la care au participat mai mulți, dumnealui a selectat o serie, iar după un workshop de două-trei săptămîni a făcut distribuția la care eu am primit rolul maiorului Schrekinger. De atunci, m-au angajat la teatru și astfel am avut onoarea și plăcerea să lucrez cu Silviu Purcărete, Andriy Zholdak, Mihai Mănuțiu sau Alexandru Dabija. În paralel cu actoria propriu-zisă am și predat la liceu vreo doi ani „Istoria teatrului”, după care am renunțat, dar sper să revin după ce capăt mai multă experiență pentru că-mi place foarte mult să predau. Părinții erau extrem de buni pedagogi și cred că se poate să fi moștenit și eu ceva.
Te-ai gîndit vreodată că ai putea, la cinci ani de la debut, să obții Premiul UNITER „pentru cea mai bună actriță în rol principal”?
Nu, niciodată. În primul rînd pentru că inițial nici nu am știut că la una dintre reprezentațiile pentru „Faust” (n.r. în care actrița a jucat rolul lui Mefisto), de la Sibiu, comisia premiilor era în sală și urmărea spectacolul. Nimeni nu mi-a zis că specialiștii sînt în public pentru că s-au gîndit să nu mă panichez. Colegii mei știau { cu niște priviri așa, subînțelese, și îmi ziceau „hai că în seara asta o să fie bine”. Adică ei veneau mereu să mă încurajeze dar parcă atunci era altceva. De ce musai în seara aceea trebuia să iasă bine? Eu cînd intru pe scenă joc de fiecare dată la fel. Și spectacolul a ieșit bine. Dar nu mă așteptam să primesc premiul pentru cea mai bună actriță, faptul că fusesem nominalizată deja mi se părea ceva. Pe urmă, tot cu Mefisto, am cîștigat Herald Angel Award la Festivalul de la Edinburgh unde am jucat de cinci ori piesa cu casa închisă. A venit acolo la spectacol președintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, și era atît de emoționat la final încît avea lacrimi în ochi. Apoi a venit și a făcut o poză cu trupa și mi-a spus că i-am amintit de o prietenă foarte bună, o actriță extrem de energică, dar care cred că între timp a murit. M-a impresionat, tot jucînd Mefisto, un preot care a venit la mine și m-a felicitat pentru felul în care am interpretat rolul într-o idee foarte creștină. De altfel, eu asta și urmăream. Salvarea personajului și conștientizarea faptului că diavolul este extrem de mic și de neputincios în fața dragostei și mărinimiei lui Dumnezeu. Am ilustrat așadar micimea lui, cît de mult și-ar fi dorit să iubească, dar nu poate, vede ceva acolo în Dumnezeu, dar nu poate simți.
Spuneai într-un interviu că „Mefisto nu și-a încheiat misiunea. La fiecare reprezentație simt că mă duce într-o anumită direcție, ca și cum ar avea viața lui. Sper că îmi va trece și nu va pune stăpînire pe mine”. A pus gheara pe tine într-un final sau nu?
Nu, Doamne ferește! Eu văd foarte clar diferența dintre actor și rolul pe care acesta îl joacă. Evident că te îmbogățești prin rolul însuși, prin întrebările pe care ți le pui cînd ajungi în contact cu el și prin ceea ce studiezi înainte să intri în pielea lui. Cumva tu ți-l asimilezi, personalitatea ta se îmbogățește, dar niciodată nu o să se suprapună perfect peste tine. Ori tu ești mai mult, ori personajul este mai mult. Suprapunere completă între actor și personaj nu o să existe niciodată. Doamne ferește! Așa gîndesc acum și așa sper să-mi mențin luciditatea și mai departe. Dar un rol mare – și Mefisto este un rol mare – deschide posibilități de interpretare fără ca tu să schimbi sensul spectacolului. Astfel, în timp ce joci, în funcție de dispoziția de moment, în funcție de sensul pe care-l dai replicilor tale, în funcție de partenerul tău, se deschid posibilități noi de înțelegere și interpretare. Iar tu poți să le apuci și să mergi pe ele pentru că asta impune un ritm pozitiv. Eu cred că în fiecare seară spectacolul se schimbă în funcție de felul în care înțelege actorul în acel moment rolul său. De altfel, mie mi-au și zis colegi care ajută la partea tehnică a spectacolului că „uite de data asta am înțeles spectacolul într-un sens pe care pînă acum nu l-am identificat”. Deci, un spectacol important, pe un text important și rolurile mari și grele îți dau această posibilitate de a fi în fiecare seară diferit și de-a înțelege personajul într-un mod deosebit, însă nu întru totul diferit. Sînt împotriva de a aduce spectacolul spre alt sens, că atunci ar fi împotriva regizorului, iar asta nu mă caracterizează.
Cînd mă documentez prefer cărțile pentru că nu-mi dau soluții, ci îmi creează imagini în interior și mă inspiră
Să înțeleg că Mefisto a fost un rol mare, dar greu.
Mare da, însă nu neapărat greu. Se acumula în fiecare zi și parcă de fiecare dată mă ducea cu el. Cumva, parcă tot ce făcusem, tot ce învățasem și acumulasem pînă atunci, toate problemele pe care mi le pusesem la alte personaje, toate se adunau dintr-o dată și căpătau sens în acest personaj. Plus că citeam despre el, cum o fac de obicei, pentru că după ce capăt un rol mă documentez temeinic. Citesc despre acesta, văd ce s-a mai montat în alte părți, mă uit la filme și caut cărți pe tema respectivă. De altfel, cărțile îmi plac mai mult pentru că nu-mi dau soluții, ci îmi creează imagini în interior și mă inspiră. Însă după ce încep lucrul nu mă mai documentez deloc. Pun cărțile deoparte pentru că ele se află deja în mine într-o formă nouă și nu vreau să mă obsedeze ceva anume, ci să se contureze o formă proprie. Mefisto a fost culmea a ceea ce-mi plăcea în perioada respectivă, și anume să studiez personajele într-o anumită zonă. După ce am făcut acest rol am simțit nevoia să-mi schimb stilul și astfel au urmat Lulu și Ofelia. Cel dintîi cele două roluri a fost și primul personaj la care am încercat să nu mai apelez la coloratura vocală sau la o corporalitate mai specială. Am încercat ca totul să fie extrem de simplu, iar ludicul și felul ei de a fi pe care nu-l poți prinde să vină din stranietate și ambiguitate și nu din faptul că-i în toate felurile. Îmi place foarte mult Lulu și simt că a fost o curățenie și o curățire de tot ceea ce însemna mijloace exterioare.
Dar Bess în ce stil se încadrează?
Bess este mai între, pentru că nu pot spune că nu mai folosesc mijloacele care-mi sînt la îndemînă dacă rolul o cere. Iar Bess cerea mijloace vocale, dar de exemplu în „Felii” am pornit de la cu totul altă abordare. Nici măcar nu am plecat de la ideea că cele șapte personaje trebuie să fie diferite. Am ajuns la forme diferite de interpretare pentru că am analizat personajele ca structură interioară, ca psihologie și temperament. Am încercat să ajung la cămăruța interioară a fiecărui personaj. Bătrîna, din oboseală și din felul ei de a fi, are o anumită poziție; doamna, pentru că e alcoolică, ajunge la o anumită stare care-i determină înfățișarea finală. Mi-a plăcut mult abordarea aceasta, chiar pot spune că mi-e mai pe sufletul meu decît cealaltă. Cumva, nici la Mefisto nu am pornit din afară, dar m-am concentrat mai mult pe partea de reprezentație, pentru că rolul era mai spectaculos și atunci cerea transformări fizice mai mari. Chiar pot spune că „Felii” este vîrful noii direcții, a ceea ce am jucat după „Faust”.
Cu piesa aceasta ai cîștigat și al doilea Premiu UNITER, cu cel mai înalt grad.
Pentru al doilea, chiar nu mă așteptam. Am zis că am primit unul, am mai fost nominalizată și cu „Breaking the waves”, dă-o încolo că nu se mai poate iar să-l iau. Dar l-am luat și m-am bucurat extrem de tare pentru că „Felii” este un spectacol la care țin enorm și pentru că a fost un moment după Mefisto în care UNITER-ul mă și apăsa. Pe de o parte datorită mie, deoarece după ce m-am trezit așa sus, m-am întrebat dacă urmează să cobor și mă gîndeam cînd o să mă autodepășesc din nou, și pe de altă parte din cauza oamenilor care veneau cu o ușoară milă și-mi spuneau „cum așa de devreme ai ajuns aici?”, „ești conștientă că mai mult de Mefisto nu ai să poți să faci niciodată?”. Dintr-o dată s-a tranșat așa un fel de povară pentru că ziceam „auleo! abia am început și eu de cinci ani să văd cum e cu teatru și deja am și terminat?” M-am speriat foarte tare și din păcate perioada aceea m-a destabilizat mult, iar acum îmi pare rău ca nu am fost puternică. Deci cînd am luat și pentru „Felii” a fost o bucurie enormă, am răsuflat ușurată din rărunchi, pentru că mi-am demonstrat și am demonstrat că se poate. Trebuie doar să te gîndești bine și să nu încerci să bați apa în piuă cu același gen de rol. Să nu repeți tipurile pe care le joci pentru că în teatru posibilitățile sînt nenumărate, infinite. Iar nominalizarea și de anul acesta pentru Egorovna din „Platonov”, după Alexandru Dabija, mi-a întărit această credință că se mai poate, pentru că și după „Felii” mă gîndeam „bun, am luat cu spectacolul acesta în care joc șapte personaje numai eu pe scenă, și-i greu de numa-numa, acum ce pot să fac mai greu de atît?”. Dar uite că se poate și pentru un rol mai mic, pentru un rol de susținere. Și oricum nu faci meseria asta pentru nominalizarea la UNITER.
Repetițiile sînt momente unice în care se îmbină chinul cu obsesiile și zbuciumul cu o senzație de plăcere
Te necăjești la repetiții?
Deloc, ba dimpotrivă, repetițiile sînt preferatele mele. Îmi plac și spectacolele, dar repetițiile sînt unice. Este un moment în care se îmbină chinul cu obsesiile, zbuciumul cu o senzație de plăcere, pe care o descoperi atunci cînd îți vin idei noi. În perioada aceea uneori nu dorm, alteori visez foarte mult și foarte frumos cîte ceva ce mai apoi mă inspiră. Pentru spectacolul din seara aceasta, spre exemplu, urmează să facem repetiție pentru că sala este diferită față de cea în care am jucat pînă acum. Trupa noastră, de altfel, avînd multe spectacole diferite, unul după altul, este obișnuită să facă repetiții pentru că așa îți aduni mințile, energiile și îți aduci cu tine atmosfera personajului respectiv, fără să vii pe scenă cu alte personaje. Și în plus, noi le facem fără public. Doar Andrei Șerban la „Pescărușul” a făcut un exercițiu din acesta cu public, dar în regim de spectacol. Însă mie mi se pare că în momentul în care tu repeți și trebuie să fii creativ, ai nevoie de un cerc destul de închis în jurul tău. Ai nevoie de un glob în care trebuie să repeți doar cu echipa cu care te-ai obișnuit deja. Dacă vine cineva din afară și se holbează, fără să vrei îți vine dintr-o dată să faci mai mult și asta nu-i bine pentru că ești într-o fază delicată. Rolul încă nu este în tine și-l poți duce astfel pe drumuri greșite. Spectacolul nu-i de arătat publicului decît atunci cînd tu stăpînești personajul, cînd te afli deasupra lui. Abia atunci îl inviți pe spectator să se bucure de ceea ce tu ai creat.
Apropo de spectator, ai spus la un moment dat că la sfîrșitul spectacolului îți amintești toate sunetele pe care le-ai auzit venind din sală.
Da, la sfîrșitul piesei fac o radiografie la tot ceea a venit din sală, pentru că pe scenă nu ești doar tu în lumea ta. Acolo este și publicul, chiar dacă tu-l ignori și pretinzi că nu-i acolo, totuși îl simți. Bineînțeles că nu trebuie să i te supui, să-i fii sclav, ci să deții controlul, dar în același timp să te ghidezi după dînsul. De exemplu, dacă el rîde la o prostioară, adesea e o capcană pentru că de multe ori ai tendința să faci o prostie și mai mare ca să-l distrezi și mai tare și-ți strici astfel spectacolul. Chiar dacă pe scenă creez o altă lume, eu sînt cu un picior în povestea aceea, dar cu celălalt sînt în realitatea de atunci, de la ora 19.20, sau la cît se joacă piesa. Deci tu îți spui monologul, ești în poveste, dar părerea mea este că trebuie să fii conștient că publicul e în sală, ți-e martor, și chiar dacă pentru tine primează povestea și nu dorința sau necesitatea lui, ea totuși trebuie să fie în plan secund, undeva, aici, în ceafă.
Au existat momente dificile care să te facă să te îndrepți spre o altă carieră?
M-am gîndit de vreo cîteva ori să renunț la spectacole, dar nu la teatru, și nu neapărat din cauză că mi-a fost mie greu, ci pentru că au mai fost momente mai grele în echipa în care jucam. Mie mi s-a părut la început că teatru trebuie să fie o bucurie, mai ales atunci cînd repeți, dar de vreo cîteva ori cînd au intervenit conflicte am avut tentația să mă retrag și să fug. Însă am înțeles pînă la urmă că discuțiile sînt inevitabile, la fel ca într-o familie, iar împăcarea vine imediat, pentru că în timpul spectacolului, cînd publicul este de față, trebuie să fim o echipă, ca în arena cu lei. Altfel, îți pierzi viața!
Înainte de Mefisto ai fost îngerul lui Iov. Acum cine ești?
Știi, mie îmi zicea o doamnă, o prietenă foarte iubitoare de teatru, ani de-a rîndul, îngeraș. Îngeraș încoace, îngeraș încolo. Și acum după Mefisto îmi zice tot „ce faci, îngeraș?” deoarece pentru ea am rămas tot îngeraș. Chiar cred că am ajuns precum îngerașii.
Adaugă un comentariu