Un caras ieșit la pensie

Nea Cristi nu bea, nici nu fu­mea­ză. Cel puțin cu asta se mîndrește el cînd se mai întîlnește cu foști colegi pescari pe Bahlui. Acu’ mai stau și ei la cafea, sau o bere fără alcool pe unde apucă, acasă la unul sau altul, pentru că pe malul rîului Bahlui nu se mai încumetă, „am făcut deja prostia asta odată, dar după ce-am pățit-o atît eu, cît și amicii mei am zis s-o lăsăm baltă”.

„Cînd pîndeam la pești n-aveam scaun sau altceva, întotdeauna stăteam pe jos.”

De profesie, omul este tîmplar, și mai lucrează doar periodic, atunci cînd îl cheamă cineva pentru a-l ajuta cu un acoperiș găurit de vreme. „Munceam cîndva cu ziua și apoi mergem direct cu undița pe Bahlui. Era așa, o relaxare după o zi grea, în care ne puteam întinde și noi, mai ziceam o glumă două, și ne mai și distram”, îmi povestește fostul pescar gesticulînd precum un dirijor, Scau­nul pe care stă așezat îi înco­co­șea­ză pu­țin spatele, dar nu-l deranjează chiar atît de tare, amintirile cu undița îi ridică spiritul suficient de mult încît să poată ignora tot ce-l doare. „Cînd pîndeam la pești n-aveam scaun sau altceva, întotdeauna stăteam pe jos. Nici de șerpi nu mă speriam, ba chiar mă bucuram cînd vedeam unu, pen­tru că era o vorbă între noi. Unde-s șerpi, înseamnă că apa e curată”.

Soarta a fost una crudă cu mitu­ri­le pescărești de pe Bahlui, încă de pe vremea cînd nu fusese betonat pe margini. Vînătorii cu undițe se luau după tot felul de semne pentru a-și da seama cînd este momentul potrivit pentru un filaj acvatic. Cu un zîmbet acoperit de mustața argintie, Cristi începe să numere pe degetele mîinii stîngi cam cîte repere avea la acea vreme. „Păi, mai întîi dacă se scăldau copiii țiganilor, atunci era apă curată. Șerpii erau al doilea, apoi luciul și abia după aceea ne alegeam locul du­pă mirosul ce-l simțeai de cum co­borai din tramvai”.

Vămile Bahluiului

Printre capturile sale, cel mai des se regăsea carasul, mai mic decît de obicei, dar le umplea uneori burta pescarilor amatori. Ultimul lor pește a fost, însă, și ultimul pe care l-au mai prins pe rîul ce duce spre Metalurgie, după ce semnele i-au dezamăgit într-un final. „Eram cu alți doi colegi, abia ieșisem de la muncă și am mers să prindem un caras, ceva”, povestește bătrînul cu aceleași mișcări de mînă. „După vreo două ore de stat în soare, am început să umplem toate pungile pe care le aveam cu noi. Și am prins băiete, iar apoi am mîncat. Și ce bun era”. Instinctiv, nea Gigi își mișcă mîna în zona stomacului, de parcă durerile de-atunci i-au lăsat o ci­ca­tri­ce invizibilă ochiului. „A fost peștele care ne-a băgat în spital pentru trei-patru zile. Ce-am pățit noi nu a fost doar o intoxicație, că parcă prea tare ne rodea burta. Și cît am schinjiuit în patul ăla. Atunci m-am hotărît să las undița, și să las și băutura, și țigara. Credeam că aveam să urmez drumul peștelui.”