Un zombi din hamei
Pastila de după 28 octombrie 2013 Niciun comentariu la Un zombi din hamei 14Cu niște ochi timizi, deschiși doar cît să treacă în fugă o rază pierdută de lumină, Sorin e sigur că de data asta chiar a venit Apocalipsa. Pămîntul se cutremură din toate încheieturile, retina-i arde ca un tăciune iar corzile vocale parcă-s pline de cioburi. Îi este sete. Foarte sete. I-ar ruga pe colegii de cămin să-i dea un pahar cu apă, dar aceștia arată mai rău decît el, care față de restul, poate să-și miște picioarele. Cu pauze între reprize ce-i drept, dar măcar se bucură de mobilitate.
Toate cănile sînt însă murdare și mirosul îmbîcsit de stătut parcă-l lovește după cap cu un par vînjos, începînd să-i deschidă sertarul cu amintiri din seara trecută. Panicat, se lasă cu trunchiul în față, dă drumul clanței de care se sprijină și dă goana prin buzunare. Șase apeluri pierdute: Mama. Nu-i bai. O să-i zică că nu era semnal, sau că rămăsese fără baterie. Noroc că nu a sunat tata sau prietena. Abia ăsta coșmar. Vorbind despre coșmaruri, de ce aude în minte ca niște șoapte îndepărtate „nu mai beau niciodată”? I s-a părut. De fapt, erau doar țipetele femeii de servici care a descoperit baia.
Ar vrea să sune înapoi dar pentru că încă nu i-a revenit vocea o să-i dea mesaj cum că unui coleg i
s-a făcut rău la petrecere și a trebuit să-l care pînă la cămin. Seamănă leit de mult cu povestea lui. Singura diferență e că și salvatorul lui avea nevoie de ajutor, deoarece camera în care s-a trezit nu prea seamănă cu cea în care a dormit cu o noapte în urmă. Se uită gol într-o oglindă, ca și cum ar aștepta să apară un film, însă e-n zadar, durerea de cap fiind singura care-i demonstrează că nu-i un zombi. Ceva însă chiar nu vrea să capete sens. A cui a fost ziua pînă la urmă?
Adaugă un comentariu