Toamna, bobocii portughezi își numără osîndele
Povești fără timbru 28 octombrie 2013 Niciun comentariu la Toamna, bobocii portughezi își numără osîndele 48În Portugalia, o inițiere face cît 1.000 de baluri.
E zăpăcitor să ieși din gogoașa de vierme în care te-mbracă liceul și să te-arunci în studenție purtînd coconul de mătase ca pe-o pelerină de ploaie. Poate de asta, în limba română, începutul facultății înseamnă festivaluri, îmbrățișări și călăuze pe holuri și în amfiteatre.Ca să ne fie trecerea ușoară. Palmele „seniorilor” din universitățile portugheze, însă, nu bat la concerte decît după ce-au plesnit cîteva fețe schimonosite de boboci. Și chipurile bobocilor n-au voie să zîmbească nici măcar în batjocură pînă cînd stăpînii nu-i curăță de cine-știe-ce păcate strînse în liceu. La Universidade da Beira Interior, în Covilhã, inițierea prin snopeală s-a născut acum 34 de ani, odată cu primul curs. În Coimbra devenise deja tradiție acum aproape două secole, împrăștiind năpasta peste toți bobocii din Portugalia. Astăzi, nașterea unui nou student portughez e, mai mult ca oricînd, un spectacol crud, dar colorat, chiar dacă pentru el nici trecerea și nici țărîna de sub tălpi nu e ușoară.
João se chircește la picioarele „patroanei” ca un prunc. Are obrajii mînjiți cu trei culori de cariocă, dar negrul permanent care se-ntinde cu greu de pe frunte e cel mai concentrat. Îmi spune că n-am să înțeleg ce se întîmplă. „Nu te uita în sus, caloiro!”, îl scuipă cu-n urlet fetișcana c-o jumătate de trup mai mică decît el, apăsînd pe ultimul cuvînt ca pe-o rană sărată. „Bobocule!”, mai apasă o dată. Nici numele de sfînt și nici chipul cuminte nu-l ajută pe João, deși ascultă de stăpînă ca de-un demon nervos. El e murdar, pare mucegăit de umezeală și își poartă din nou tricoul cu „Inginerie chimică” scris pe spate și cu petele pămîntului de ieri în locul spațiilor dintre litere. Ea e îmbrăcată în uniformă neagră, cu cravată și capă lungă și groasă pe umeri. O măsori și fără să-ți ridici cu totul privirea din pămînt, dar în fața bobocului e-o preoteasă și mai are alți cinci vrăjitori în preajmă, privindu-l, arzîndu-l cu ochii. João n-a greșit mult, a ascultat mereu, dar azi a întîrziat la „praxe académica”. Noaptea lui o să fie mai lungă.
În Jardim Municipal, parcul întîlnirilor studențești din Covilhã, inițierea bobocilor a început la mijlocul lunii septembrie.
În Jardim Municipal, parcul întîlnirilor studențești din Covilhã, inițierea bobocilor a început la mijlocul lunii septembrie. Seniorii poartă întruna pelerinele din uniformă, cu blazoanele orașelor vecine cusute de alte generații în bumbacul gros și negru. Novicii tac. Și-au primit fiecare titlul de „caloiro” (n.r.: boboc) cu un entuziasm domolit de resemnare. Ca să exiști în societatea studențească portugheză, trebuie să treci mai întîi de o lună de pedepse, parodii și uitături scîrbite – praxe. Nu poți lipsi, nu poți întîrzia, nu poți respinge ordinele celor mai mari. „Poți, de fapt, dar mai bine stai o lună îngenuncheat decît patru ani”, îmi spune Teresa.
Pe străzile abrupte ale orașului, în fiecare noapte, bobocii sărută pămîntul, însă mătăniilor lor nu-s treabă dumnezeiască. Vopsiți pe față cu măști de pix și frig, se adună lîngă seniori sau mai curînd lîngă tălpile lor și se mîntuiesc. „Facultatea asta e singura pentru tine, dar acum tu nu însemni nimic, nimic! pentru ea. Ai înțeles, caloiro?!”, răsună în urechile fiecărui arhitect în fașă. Pentru cei de la Psihologie lecția e alta. „Nu mai ai pe nimeni decît pe noi, pe profesori și pe nenorociții de lîngă tine”, îi strigă o capă neagră bobocului care tremură în flotări. Alți doi, lîngă el, numără jumătăți de genoflexiuni cu mere în gură și uită să țină mîinile întinse în față. Jap! O palmă șfichiuiește aerul și-apoi umerii celor care cedează. Seniorul le apropie capetele și-apoi se strecoară între urechile lor, șoptind, silabisit, pînă la urlet. „Ca-loi-ros!” Băiatul se înroșește și țipă, sperînd, parcă, să-i împingă la pămînt cu glasul. Toți ceilalți 12 inși întinși pe iarbă pot să rîdă, dar scurt. Spectacolul nu trebuie să se oprească niciodată.
Defecți din fabrică
Nu-l mai ține nici spatele, nici rușinea. Nu-i e rușine de lume, deși merge în fiecare zi prin oraș ținîndu-se de mînă cu alți doi băieți și ei cu cîte-o fată și tot așa, într-un șirag de „leneși”, „curve” și „retardați”, după cum îi scrie fiecăruia pe frunte, pe pancartele de carton atîrnate la gît sau pe conștiință. João a scăpat doar cu „jenant ca amintirea unui morcov în fund”. Nu mai sînt „caloiros”, au nume, sînt „moartea 2.0”, „taximetru nepornit”, „antisocială bicisnică”. João are broboane de transpirație care-au pornit cumva pe frunte și-au ajuns la ceafă, dar dealurile Covilhiei nu se urcă pe răcoare, ci ziua, cînd arde soarele. Mai e o săptămînă pînă la botez și ei încă nu s-au pregătit pentru Latada. La noapte se-ntorc în fabrica de lînă.
„Ăsta e examenul care te face student. Toate celelalte sînt hîrtii. Inițierea asta, pe care doar noi o vedem normală, asta te face să-ți iubești facultatea.”
Covilhã e cusută cu fabrici de textile. Nici una dintre ele, însă, nu mai funcționează. Cîteva corpuri ale universității sînt clădite peste vechile fabrici de lînă, dar uneori halele abandonate, prăfuite, distruse ale acestora sînt mai pline de viață decît sălile de clasă. Uneori, adică înainte de botezul bobocilor, „baptismo”. Alergătura prin oraș cu mîinile legate de cap, scurta pedeapsă cu foamea și umilirea în public se întîmplă tot mai mult ziua, chiar în fața universității, ca să se audă la cursuri murmurul bosumflat al bobocului cînd spune „sou um puta preguiçosa” (n.r.: „sînt o prostituată leneșă”) pentru că așa i-a ordonat seniorul. Pe informaticieni îi bate de trei zile o ploaie continuă peste tricourile subțiri și galbene, peste mustățile desenate cu marker. Noaptea, însă, au voie să se îmbrace mai gros și să se adune într-unul din depozitele prăfuite ale fostelor fabrici și să construiască Latada. „Nu știu dacă poate cineva să explice ce e. Latada e un loc, e un obiect și un eveniment. Pînă la ea nu se întîmplă practic nimic”, iar Tiago zîmbește. N-a mai plesnit un caloiro de cîțiva ani buni, dar știe să ignore subtil din vorbe pedepsele lor. A fost și el boboc și, din ce își amintește, „ăsta e examenul care te face student. Toate celelalte sînt hîrtii. Inițierea asta, pe care doar noi o vedem normală, asta te face să-ți iubești facultatea.” Pentru toți ceilalți, Latada e o paradă. Tot așa se numește și carul alegoric pe care și-l construiesc bobocii ca să poată intra în hora ce se joacă în jurul universității o zi întreagă.
Studenții de la Marketing au prins cel mai mare depozit. În aerul crunt de rece, prăfos și îndoit cu fum de țigară, bobocii își compun cîntecul de luptă. Carul e ascuns sub cîrpe, de frica intrușilor. Mă privesc c-o doză de „dacă-ți arătăm, trebuie să te ucidem”, așa că tac și-ascult ca orice boboc. Cîntecul e mai degrabă un mănunchi de strigăte ritmice, naive, dar răzvrătite. Dacă ignori versurile de genul „Cursul nostru-i cel mai tare”, crezi că asculți o hoardă de viței antrenați să împungă. De fapt, ei vor doar să intre în horă. Dar în horă se joacă, se bea și se urlă numai după spălarea păcatelor în mîl.
Binecuvîntare cu forța
Cu capul plin de mătasea-broaștei, cu gura închisă ca să nu-i intre zaț de cafea printre buze, João încearcă să-și stoarcă tricoul de lapte acru. Colegii lui stau în genunchi, încă n-au fost botezați. De fiecare tricou curat se izbește degrabă cîte-o sticlă întreagă de zemuri amestecate. „Águeda și-a adus «apa sfințită» de acasă, uite! Supă de mazăre, lapte, cafea, iaurt, cartofi fierți strînse de un an!” Teresa e mîndră de boboaca ei, boboaca se întreabă cum o să-și scoată toate astea din păr mai tîrziu. João se apropie de marginea lacului artificial din mijlocul parcului și se lasă împins. Mîncarea stricată și zațul de pe buze se-mprăștie ca o cerneală în apa murdară, veche. Botezul l-a spălat de toată curățenia rămasă. „Du-te să te schimbi, caloiro! La zece ne-ntîlnim să terminăm carul.”
Un mormînt de la Sociologie, o roată a norocului de la Medicină, o ghilotină de la Psihologie și un elicopter de la Aeronautică. Mașinile uriașe abia se urnesc prin ploaie, cu materialele atîrnînd grele peste schelete de lemn șubred. Bobocii se scuipă din priviri dacă nu sînt de la aceeași facultate. Chiar dacă au venit de mînă la înscrieri, acum se încruntă unul la celălalt peste pancartele uriașe cu numele specializării. Arhitectura s-a blocat la mijloc de drum fiindcă mascota lor, personajul de pe cărțile Monopoly – înalt de vreo trei etaje – nu mai încape pe strada îngustă. Parada se oprește. Farmaciștii își saltă șiragul din doze de suc și-l scutură în ploaie pînă-i spală toată vopseaua violetă. Un rîu de apă albastră curge dinspre cei de la Inginerie chimică, iar Psihologia aruncă picături roșii din ghilotina de lemn și scîrț văruit. Bobocii costumați în croieli colorate, uzi pînă la suflet ridică brațele și-și urlă cîntecul scris în depozite, noaptea.
Sticlele de vin roșu ascunse în carele alegorice s-au golit în neajunsul gurilor lor uscate de-o lună, iar orașul trebuie să tacă acum în fața lor.
„Sparge-i picioarele, João!”, îl strigă un alt boboc. João trebuie să distrugă carul chimiștilor, pentru că inițierea s-a încheiat. Latada și ea. E beat, flămînd, prostit de ploaie și de vînt și-n jurul lui chiuie o horă de boboace rîzînd. E obosit și plin de cerneală pe față, dar, în sfîrșit, João e student.
Adaugă un comentariu