Autonomie pentru România

Nu vă scandalizați că au ieșit secuii în stradă să vrea autonomie. De vreo nouă săptămîni sînt în stradă și românii care nu mai văd în clasa politică – de orice culoare – niște reprezentanți legitimi. Luați la mișto, manipulați mai fin sau mai grosolan, cu sau fără eficiență, toți aceștia comunică de multă vreme un singur lucru: nu mai vor ca destinele lor să fie hotărîte de niște indivizi cocoțați în capul statului prin mișmașuri și mită, sau agățați de funcție și scaun prin toate mijloacele. Dar nici nu vor să plece. Vor să rămînă aici și să-și poată decide singuri destinul.

E un fel de strigăt de autonomie colectiv – deși interesele fiecărui grup diferă, iar păpușarii care pro­fită de disperarea omului de rînd sînt, și ei, diferiți. Totuși, strigătul rămîne. Nu mai avem loc unii de alții, iar repulsia asta a românului față de ceilalți români ne distruge orice speranță că uniți salvăm. Nu salvăm nimic, căci nu am învățat încă să fim uniți pentru, știm doar să fim uniți contra.

Normal, nemulțumirea maselor nu reușește să ofere cumva soluții alternative la acest sistem prăbușit. E greu să vezi orizontul de pe stradă, înconjurat de mulțime. Iar absența unor lideri care să nu facă deja parte din sistem este cu atît mai neplăcută – aici, iarăși, nu sîntem singurii. În lipsa coagulării unor falange politice, masele din stradă se vor agita încă o vreme, apoi vor fi răpuse de apatie, fără vreun rezultat concret. Chiar dacă s-ar concretiza aceste falange politice, ele n-ar fi decît o continuare a sistemului despre care se tot spune că e terminat.

Și atunci? Care e soluția? Ce punem în loc? Păi simplu: autonomie. Dar nu de care cer unii în stradă, din aia pe stil vechi, amintind desecolul XIX, în care statul-națiune chiar conta iar apartenența la o etnie îți dădea simultan măsura valorii tale și mîndria de a fi. Nu, ci autonomie care ține de comunitatea din care faci parte, indiferent că ești născut acolo sau doar integrat în ea. Autonomie care nu exclude, ci care include – care te face să acționezi împreună cu vecinii, nu să te izolezi pe culmile disperării ca un student perpetuu în ale filosofiei, prea snob ca să fie fericit, prea laș să se sinucidă. Autonomie care nu dă vina pe, ci caută să rezolve cu.

Mai puțină vorbă, mai puține strigăte și mai multă luptă a comunității pentru a profita de pe urma faptului că sîntem integrați – dar autonomi – în Europa. Că putem accesa fonduri europene pentru drumuri (unul dintre marile ofuri ale secuilor este exact starea drumurilor din orașele lor, dar ce au făcut, mă rog, să le remedieze?). Și că putem face asta fără ca Statul ăla corupt să ne poată opri. Că putem să nu mai avem jeg împrejurul nostru dacă noi înșine, la nivel individual, nu mai producem jeg.

Comunitățile sătești erau obișnuite cu așa ceva de secole. De la curățatul în fața porții, la construitul noilor case împreună cu comunitatea. Dar asta s-a pierdut în timp, iar venirea la oraș și dizolvarea într-o masă de oameni anonimi ne-a obișnuit ca pe niște drogați cu ideea că Statul ne ia banii și ne dă în loc ceea ce pînă mai ieri făceam împreună, în comunități. E timpul să reînvățăm acest lucru, indiferent că sîntem într-o comunitate sătească sau la bloc.

Textul a apărut inițial la data de 30.10.2013 pe gîndul.info

Adrian MIHALȚIANU, redactor-șef la ProMotor