Domnișoara Christina, filmul-strigoi fără suflet

Singurul lucru care mi-a plăcut la „Dom­ni­șoara Christina” a fost că a reușit să nu mă plictisească timp de aproape două ore într-un gen care mă lasă complet rece, horror-ul. Însă nici aici nu știu dacă e meritul echipei sau al lui Mircea Eliade.

Actorii nu mi-au părut deloc credibili. Pe­nibilul scenei din tren, de la începutul filmului, cînd Egor (Tudor Istodor) și Sanda (Ioana Anastasia Aton) se îndreaptă spre co­na­cul boieresc, parcă a dat tonul întregului film: o încercare nereușită de a recrea at­mos­fe­ra unei perioade și a unei cărți. Pur și sim­plu n-am putut să-i cred, nici la nivel de sentiment, nici ca joc actoricesc. Erau momente cînd mă întrebam dacă chiar încearcă sau doar glumesc. Pe alocuri mă așteptam să apară cineva de după o ușă și să spună „Salut, eu sînt văru’”. Atît de în serios am reușit să-i iau. Povestea are lacune logice. Cine se uită la film fără să fi citit cartea observă că rămîne cu multe întrebări după vizionare, pentru că așa cum este construit nu reușește să stabilească prea clar anumite legături, pe care le poți doar bănui.

Penibilul scenei din tren, de la început, parcă a dat tonul întregului film: o încercare nereușită de a recrea atmosfera unei perioade și a unei cărți.

Bugetul mărișor pentru un film românesc (aproape 1,2 milioane de euro) se vede în efectele speciale adăugate la post pro­duc­ție, care încearcă să mai „perieze” cumva fil­mul, dar pentru cineva căruia nu i se pare cre­dibil îl fac cu atît mai penibil. Probabil cel mai mult m-a deranjat personajul doctorului Panaitescu (Ioan Andrei Ionescu), care pare o glumă proastă aruncată la final, într-o încercare de a drege busuiocul.

„Primul film horror românesc” nu e un horror pur (lucru bun, din punctul meu de vedere), ci mai degrabă o combinație de dramă – horror (chestia cu „primul…” fiind o tactică de marketing) destul de reușită ca structură, în orice caz ceva nou în ci­ne­ma­to­gra­ful românesc, dar care lasă mult de dorit din punct de vedere al conținutului.

„Domnișoara Christina” e dovada că de unele lucruri e mai bine să nu te atingi, pentru că atunci cînd tratezi superficial o temă mai profundă s-ar putea să nu ai cele mai bune rezultate, iar operele lui Eliade nu sînt atît de ușor de ecranizat; și că oricît de mulți bani ai băga într-o producție, chiar și oameni talentați, dacă nu e acel ceva care să lege lucrurile, la un moment dat se duce totul la vale. E un film lejer, la care te poți uita într-o după-amiază pentru a pierde ceva timp, dar nu vei rămîne cu nimic substanțial după el și, dacă ți-a plăcut cartea, sînt mari șanse să fii dezamăgit.