Singurul vultur dintre rațe

Pentru Daniel, tirul cu arcul este ca o lecție pe care o învață în fiecare zi de la început. De la 16 ani, de cînd a intrat prima dată cu fratele său în sala Clubului Sportiv Municipal din Iași s-a obișnuit cu rutina sportului, pe care o vede ca pe-o lecție. „Eram foarte zăpăcit, dar an­tre­na­men­te­le m-au făcut să fiu mai calm și răbdător. Sportul educă și dis­ci­pli­nează”.

În Coreea de Sud, „tirul cu arcul este un sport de elită, nu unul de masă”, iar în România a venit cu gîndul că îi pregătește pe sportivi să devină cei mai buni.

Iar această disciplină trebuie să fie mereu ca un punct de re­per în vizorul arcașilor. Altfel, Daniel nu ar fi reușit să devină multiplu campion național, să par­ticipe la concursuri in­ter­na­țio­nale în America, Coreea de Sud, Olanda ori Polonia sau să fie ales în lotul olimpic al Ro­mâ­niei la Londra în 2012, dacă nu și-ar fi făcut temele de fiecare dată. „Ca să faci sport de performanță, gîndul trebuie să îți fie numai la performanță. Iar cînd ești la un concurs, nu trebuie să fii cu ochii numai pe țintă, ci trebuie să ai în min­te și exercițiile de tehnică, pen­tru că acestea sînt baza”. A­dică să fii într-o „încordare re­la­xată”, să îți controlezi fiecare muș­chi și să nu uiți de lecțiile pe care le iei de la zero în fiecare zi de antrenament. Cu o privire de vinovat, Daniel mărturisește însă că „la competiții, din cauza e­mo­țiilor și pentru că ne concentrăm numai pe țintă, uităm de teh­ni­că”.

Din Coreea, spre Rio

Pînă acum, deși își învățau lecțiile la sala de tir, „nu prea le învățam cum trebuie”. Însă le-a venit în ajutor un antrenor din Co­reea de Sud, pentru care disciplina și munca au o altă în­se­mnătate și cu care drumul spre Olimpiada de la Rio începe să pa­ră mai scurt. „Ne-a spus să ui­tăm tot ce știam pînă atunci și am mers la antrenamente ca și cum am fi fost începători. Mai întîi ne-a testat și apoi ne-a dat «teme» de făcut pînă la următoarea lui vi­zi­tă. Cînd a venit a doua oară, cu cine nu a muncit cum trebuie a dat mîna și i-a spus că nu îl mai antrenează mai departe”. Dar nu a fost întîia oară cînd au cu­nos­cut modul de pregătire al coreenilor. Au participat la un campionat în Coreea de Sud, acolo unde există o universitate pentru tir cu arcul și unde oamenii sînt în­curajați pentru un astfel de sport. „Pe lîngă asta, coreenii sînt atît de diferiți față de noi. Eu și colegii mei voiam să schimbăm niș­te bani și am oprit un om să-l întrebăm unde găsim o bancă. Iar el ce-a făcut? Și-a luat mașina și ne-a dus la o bancă, la cîțiva ki­lo­metri, iar apoi ne-a adus înapoi la locul de unde ne-a luat”.

Pentru el un antrenor trebuie să fie și un prieten, dar și un dascăl.

În țară, nu numai că au fost nevoiți să se obișnuiască cu o tehnică nouă, ci și cu un altfel de antrenor. Pentru că în Coreea de Sud, „tirul cu arcul este un sport de elită, nu unul de masă”, iar în România a venit cu gîndul că îi pregătește pe sportivi să devină cei mai buni. Însă numai pe aceia care își doresc performanța, iar Daniel este unul dintre ei. „Într-una din vizitele lui, ne-a evaluat și a spus că a văzut numai doi vulturi între rațe și eu am fost unul din ei”, spune sportivul zîm­bind căci pentru el un an­tre­nor trebuie să fie și un prieten, dar și un dascăl. Și așa cum vul­turii ajung pe culmi, la fel și Daniel își dorește să ajungă prin­tre cei 64 de olimpici selectați din toată lumea. Deja în țară a de­pă­șit un record național bătut în cuie din 2005, mai urmează să le doboare pe cele de peste granițe, chiar dacă pentru a participa la unele campionate trebuie să fie neapărat student. De aceea a început o a doua facultate, după ce a terminat cursurile Facultății de Educație Fizică și Sport, pen­tru se putea înscrie iarăși la Campionatul Mondial Uni­ver­si­tar de Tir cu Arcul din Spania. Și cum la tirul cu arcul nu este li­mi­tă de vîrstă, plănuiește să facă asta „cît mă mai ține spatele”.