Pe rînd, eroii Iașului se pensionează

N-ai zice că pe holurile Centrului de Transfuzii din Iași se plimbă eroi. Oamenii se strîng în brațe, adorm pe scaune, sparg semințe, înjură și se plimbă prin toată sala mare de așteptare vociferînd. Însă, fie c-o fac pentru bonurile de cîteva sute de mii de lei sau împinși din spate de vreun spirit civic, aici se strîng unii dintre puținii eroi care i-au mai rămas Iașului.

Marcel exact așa se simte, ca un erou. Vînjos, cu o voce pu­ter­ni­că și rostind cuvintele apăsat, aproa­pe că te-ai teme de bărbatul de un metru jumătate cu fizic de adolescent. Însă mînia sa se co­n­su­mă repede prin gesturi ample. A rupt un formular în timp ce ges­ti­cula în fața ușii asistentelor. Peste un altul a răsturnat cafeaua pe ca­re a început s-o bea forțat de cei doi prieteni cu care a venit la Iași. În timp ce îl completa, indes­ci­fra­bil, pe al treilea, își vociferează te­me­rile ca pe niște amenințări. „Și acuma, dacă donez o dată, dacă îmi iau sînge o dată, trebuie să vin în fiecare lună? O să mă pună să fac cîte 100 de kilometri în fiecare lună?” Atunci l-am văzut prima da­tă pe Nicu. Strîngîndu-și pălă­ria la piept cu ambele mîini, se ru­ga practic de Marcel să-l asculte. Încerca să-i explice că dacă ar sta lucrurile așa cum se teme el, în șase luni de zile rămîne țintuit la pat și într-un an n-ar mai avea nici o picătură de sînge în el. Degeaba. Marcel își învîrte mîinile prin aer de parcă l-ar ataca un roi de țînțari și intră furios în biroul asisten­te­lor, ca să se certe din nou cu ele des­pre cît și dacă trebuie să mă­nîn­ce. El așa știe, că la donat de sînge e ca la analize, nu te duci la baie și nu mănînci nimic dimine­a­ță.

Cînd îl aude, ai zice că Nicu vrea să-și muște din pălărie ca din­tr-un sendviș. Dar bărbatul de 56 de ani dă dovadă de un calm ne­fi­resc. Ascultă cîteva secunde gîl­cea­va din biroul asistentelor și a­poi trece la următorii săi „pa­cienți”, prietenii lui Marcel, cărora le-a pierit bucuria care le înroșea adineauri obrajii. Au venit 11 în to­tal, cu tot cu Marcel, de la Ve­rești, județul Suceava, cam 130 de kilometri cu mașina, ca să doneze sînge pentru mama unei prietene care urmează să fie operată la Spi­ta­lul Spiridon. Însă doar trei din­tre ei au primit undă verde pentru a putea fi ușurați de jumătate de li­tru de sînge, în timp ce restul iau agenda telefonică la periat, cău­tînd amici din Iași care s-ar lăsa în­țe­pați pentru un scop nobil.

Bărbatul care se-ndreaptă spre 50 de ani e slăbuț, dar pare-a fi făcut tot dintr-un sin­gur mușchi care s-a
contorsionat în jurul oaselor.

Nicu îi veghează pe toți, trece de la unul la altul, le dă sfaturi, le zîmbește, și apoi trece mai de­par­te. Din spatele sălii de așteptare Cristi se uită la el zîmbind cu gura pînă la urechi. Cei doi bărbați se cunosc de dinainte să facă armata iar astăzi dimineață Nicu l-a sunat pe Cristi, rugîndu-l să vină cu el pînă la Centrul de Transfuzii, fiind­că a auzit că un coleg de-al său s-ar fi lovit la cap. Mergea, puțin ciupit, spre casă, a leșinat la magazin, s-a lovit cu capul de tej­ghea și a ajuns la Spridion, la Ur­gențe. Nicu nici nu știe cum îl cheamă pe colegul său de serviciu, dar a hotărît că mai poate dona mă­car o dată „pînă să închid de tot rezervorul”. Rîde înfundat, te­mîndu-se parcă să nu îl audă doc­to­rița care roiește din cînd în cînd prin sala de așteptare, în căutarea celor mai palizi la față care n-au o sticlă de suc în mînă sau o bucată de covrig. La cei 56 de ani, Nicu a donat pînă acum „vreo 77 de litri” de sînge în timp ce Cristi, cu măcar cinci ani mai tînăr, merge pe 80. Dacă facem socotelile, ba­zîn­du-ne și pe sloganurile care îmbie oamenii să doneze sînge ca­re ne spun că o vizită la Centrul de Transfuzii salvează trei vieți, Nicu și Costi sînt adevărați eroi. Au salvat, pînă acum, puțin mai mult de 470 de vieți și numele nu le-a apărut niciodată în ziar. Cînd le spun calculele mele, bărbații se prind vînjos de umeri și încep să rîdă. Îmi povestesc că, dintre toți oamenii care lucrează acum la Cen­trul de Transfuzii din Iași, ei au vechimea cea mai mare. Cristi mai recunoaște doar două asis­ten­te, aproape și ele să iasă la pensie, iar doctorița „e boboacă, are doar vreo zece ani de cînd au pus-o aici. Băi dar era odată, demult, pe vre­mea în care veneam, băgam mînă printr-un perete de sticlă și ne luam sînge la borcan, o asistentă care semăna leit cu Whitney Hous­ton“, și Cristi își așază mai bine ochelarii pe nas. Bărbatul care se-ndreaptă spre 50 de ani e slăbuț, dar pare-a fi făcut tot dintr-un sin­gur mușchi, care s-a contorsionat în jurul oaselor și de pe care atîrnă hainele. De altfel, îl și ceartă doc­to­rița că fumează și că e prea slab pentru înălțimea sa, dar Cristi e obișnuit: așa îi spune de fiecare dată și tot îl înțeapă. Dacă și-ar pu­ne dosarul peste cel al lui Nicu ar avea împreună o carte aproape la fel de groasă ca DEX-ul. Poți să îți dai seama de cît timp au venit la do­nări prin gălbeneala fișelor me­di­cale, care schimbă nuanțe-nuan­țe, de la galbenul hîrtiei de ziar la un ruginiu de toamnă. „Vin, do­nez, ce să fac, cui i-o trebui. Poate am să am și eu odată nevoie.” Cris­ti o spune atît de simplu încît ai crede că vorbește despre una dintre partidele de pescuit pe care le făcea, în tinerețe, pe Prut.

Colecția „toamnă-iarnă” de struguri

Din diplomatul lui Nicu iese o sticlă de un litru jumătate de Bor­sec, plină cam pe trei sferturi.

Din cabinetul doctoriței o fe­me­ie iese îngrijorată. A mințit și tră­darea i se vede pe față, care-și schimbă culorile în vreo zece nuanțe de bej și roșu. A băut două pahare de vin aseară, n-a scris pe formularul de la intrare, și doc­to­ri­ța nu a întrebat-o nimic. Vor­beș­te speriată, de parcă și-ar fi dorit ca cineva s-o fi întrebat și să nu-i mai dea voie să meargă în „sala de operații”. Cristi de abia se mai stă­pî­nește și îi face semn lui Nicu să-mi arate colecția „toamnă-iarnă”. Din diplomatul bărbatului iese o sticlă de un litru jumătate de Bor­sec, plină cam pe trei sferturi cu un vin roziu, care să zbătea și se agita, parcă ținut cu forța în bidon. „Am terminat vinul și am stat asea­ră să îl încercăm, nu puteam să fi muncit atît fără să vedem ni­mic. De asta mi-a și crescut ten­siu­nea, în loc să am 14 iaca, am avut 16”, își amintește Cristi, uitîndu-se hulpav la sticla care se prelinge înapoi în diplomat.

În spatele Policlinicii era un bar non stop, care era plin de navetiștii care voiau să doneze sînge. Așa îi și zicea locului, „crîșma nave­ti­ș­tilor”. Erau toți cu limba-n sticlă și cu botu-n țigară pînă dimineață.

De altfel, dintr-un colț, trei băr­bați zgomotoși par a se clatina chiar și stînd jos, pe scaunele de plastic din fața biroului asis­ten­te­lor. Roșii la fața ca miezul de pe­pe­ne, aceștia au venit înarmați cu electrocardiograme „poze la i­nimi”, după cum le-a cerut ultima oară cînd au donat. „Pe foaia asta scrie că trebuie să am o singură parteneră în ultimele șase luni. Care, mă, că eu am avut două, vi­nul de aseară dar l-am dat azi di­mi­nea­ță pe bere”, și mustăciosul își șterge cu dosul mîinii mustața, de parcă ar vrea să ia spuma de la bere rămasă sub nas. Cristi îmi po­vestește, văzîndu-i, că era o vreme în care cam așa era etalonul. Pe vremea cînd donările erau obli­ga­to­rii „la locul de muncă, peste tot, cînd voiai să-ți mai iei o liberă sau să mai mănînci o masă la alimentara din Supercopou”, cozile la Cen­trul de Transfuzii se făceau cu o seară înainte, pe liste. Bărbații veneau, în special navetiștii, completau formularele, „la 120 se tră­gea linie, gata, atît primeau în ziua respectivă” și, ca să nu se plic­ti­seas­că pînă a doua zi dimineață cînd se deschidea centrul, mer­geau la crîșmă. „De la unu la șase dimineață era un bar, în spatele Policlinicii, non stop, care era plin pentru că mergeau toți acolo. Așa îi și zicea locului, «crîșma nave­ti­ș­tilor». Ce limită de 24 de ore de-acum pentru băut și fumat? Erau toți cu limba-n sticlă și cu botu-n țigară pînă dimineață”, povestește bărbatul.

Lui Nicu însă i-a pierit zîm­be­tul care-i lumina fața. Nu e nici supărat, dar îl paște o resemnare care-l răscolește uitîndu-se la do­sa­rul din brațele sale. „Am vorbit cu doctorița și, gata, în curînd dăm divorț. Mi-a verificat toate ana­lizele și a zis că mai merge o singură dată, în februarie, am o grupă destul de rară și mai merge încă puțin”, spune Nicu. Bărbatul în schimb povestește cu patos cum a venit toată viața să doneze fără să-l roage nimeni, nu ca jumătate dintre cei care stau, speriați, în fa­ța cabinetului așteptîndu-și rîn­dul. „Cum să vă spun, de fiecare dată cînd donez sînge mă simt proas­păt, mă simt de parcă scutur un cojoc, se întîmplă ceva în mine și mă simt excelent”, și bărbatul în­ce­pe să-și scuture umerii, ca un urs căruia i-a căzut zăpadă pe spinare. Din februarie, Nicu o să-și pună-n cui pelerina de erou. O să facă în continuare vin, o să-l tachineze pe Cristi și o să i se îngroașe, liniștit, sîngele în vene. Din februarie, unul dintre cei mai vechi clienți ai Centrului de Transfuzii din Iași își strînge amintirile cu Whitney Hous­ton asistentă și se pensionează.