Musafir la propriul proces, acuzat de „crima perfectă”

Joi seara, pe holurile înguste și ruginite ale Sălii Studio Teofil Vâlcu a Teatrului Național din Iași a avut loc o crimă. Nu știm sigur dacă-i vorba despre crima perfectă sau despre un accident nefericit, dar totul va fi decis la un proces. Un proces în care preț de 80 de minute ne-a dus printr-o călătorie a eului interior al domnului Alfredo Traps, așa cum scrie negru pe alb în „Pană de automobil” de Friedrich Dürrenmatt. În regia Irinei Popescu Boieru și scenografia Axentei Marfa, actori renumiți ai Iașului asemeni lui Emil Coșeru sau Constantin Avădanei au reușit să îmbine tragedia cu comedia și să demonstreze în final că adevărul nu este relativ, ci absolut și neclintit.

Scaunele joacă în pași scurți pe parchetul copt al sălii, în timp ce întunericul nu absoarbe doar lu­mi­na, ci și zgomotul nostru școlăresc. Deodată, pe scenă apare un domn îm­brăcat cu un costum arătos de pe care aproape că poți mirosi un strop de aristocrație britanică. În ur­ma unui accident de mașină, dom­nul Alfredo Traps, un vînzător de textile cu experiență și trecut prin ale vieții se vede ajuns într-un oră­șel unde este invitat la cină de către un domn sobru. Asemenea gazdei, camerista abia dacă schițează o e­moție, diferența fiind că ea nu tră­dează nici măcar o vocală.

Întoarcem ca­pul prin toate părțile, comunicăm prin priviri, însă nu reușim să ne dăm seama din ce emisferă pro­vine sunetul.

Tranziția dintre scene se face foarte ciudat. Nu-i vorba doar des­pre stinsul specific al luminii, ci este determinată și de niște zgo­mo­te foarte puternice ce seamănă cu to­nul de la telefon. Întoarcem ca­pul prin toate părțile, comunicăm prin priviri, însă nu reușim să ne dăm seama din ce emisferă pro­vine sunetul. De îndată, facem cu­noștință și cu restul de personaje, un avocat, un procuror, un ju­de­cător și un călău aflați la pensie. Îm­brăcați la fel de elegant precum domnul Traps, moșuleții îl întreabă pe musafir dacă nu vrea să parti­cipe într-un mic joc de-a procesul.

Explicînd regulile, aceștia spun cu entuziasm că, în jocul lor, pe­dea­p­sa cu moartea este una valabilă, pen­tru simplul motiv de a face lu­cru­rile mai interesante. Traps accep­tă imediat, revenindu-i rolul de acu­zat, iar la masă, în toiul dis­cu­țiilor amicale și după cîteva pahare de vin, începe să dezvăluie tot felul de părticele din viața sa personală. Lu­crurile încep să aibă o turnură ciudată, iar granița dintre joc și realitate începe să se distorsioneze, musafirul trezindu-se că este acu­zat de o crimă pe care nici el nu știe cu siguranță dacă a făcut-o sau nu.

Un joc al vieții și al morții

Acuzarea

În misiunea sa de a avansa în rangurile companiei, domnul Traps a săvîrșit crima perfectă. Mai de­vreme a recunoscut că obișnuia să conducă un Volkswagen alb, însă de curînd și-a luat un Ferrari roșu. Banii i-a făcut la compania pe care o conduce, asta după ce și-a ucis șeful pe care îl disprețuia. Fiind un domn arătos, carismatic și tînăr, Traps nu a avut nicio pro­blemă în a seduce și a ajunge în pa­tul soției lui Jigav, cel pentru care lucra. De la femeie, acesta a aflat că șeful său avea probleme cu inimă, iar un simplu pahar de băutură sau o mî­nie mai aprigă i-ar putea aduce sfîr­șitul. Mai departe, după ce într-o seară Traps s-a întîlnit cu un rival de-al lui Jigav, acesta i-a destăinuit că se culcă împreună cu soția șefului său, știind că rivalul va fo­losi această informați să-i facă rău lui Jigav. Acesta nu merită alt­ceva de­cît pedeapsa cu moartea.

Apărarea

Domnul Traps a lucrat din greu să ajungă în poziția în care se află astăzi. Acesta provine dintr-o fa­milie cu probleme, și avînd în ve­de­re că a absolvit doar gimnaziul, el a trebuit să muncească „mai rău decît un salahor” pentru a-și construi un viitor. Nu a premeditat nimic, iar moartea lui Jigav a fost doar un accident al cir­cum­stan­țelor.De fapt, musafirul este o vic­timă a unui procuror cu expe­rien­ță și minuțios, care ar putea gă­si o crimă în trecutul oricui dacă ar scotoci destul de bine.

Verdictul

Pe tot parcursul călătoriei, Traps trece de la o stare la alta. Fe­ricit și euforic, îngrijorat și înspăi­mîn­tat, furios și agresiv, iar apoi de la capăt. Totuși, un alt grup de jude­cători stau tăcuți pe scaun în fața sce­nei. Din cînd în cînd îi mai vezi cum își șoptesc și aproape că poți să le citești buzele. Și noi sîntem la fel de confuzi precum domnul Traps. Verdicul final, pe care îl primește de la adevăratul jude­c­ă­tor este exact ceea ce-și dorea mu­sa­firul, pri­mind chiar și un tort pen­tru a sărbători victoria. Din pă­cate nu apu­căm să fim prea fericiți pentru el, pentru că la următoarea scenă îl vedem fără viață în mașina sa. Ver­dictul final: Vinovat.