Reporter într-un „război inegal”

„M-am sprijinit de marginea scundă a tranșeei, cu ceafa și umerii lipite de movilița de pămînt, la adăpost chiar și față de gloanțele rătăcite, și mi-am ațintit privirea la ce zăcea jos, în vale. Erau tancurile, acoperite cu crengi de măslin…” – Ernest Hemingway, „Mai jos de creastă”.

Așa arăta războiul civil din Spa­nia, în articolele coresp­on­dentului de război Ernest Hemingway. A doua zi, americanii aflau din paginile ziarelor ce aven­turi a mai trăit reporterul lor favorit. Pentru că poveștile din tranșee fas­ci­nau, iar cei ce le spuneau intrau în casele oamenilor pe ușa din față. Trecuseră mai puțin de douăzeci de ani de la primul război mondial.

Imaginea tancurilor acoperite cu crengi de măslin m-a fascinat pînă am pus prima dată piciorul într-o zonă de conflict. Era acum 12 ani, în Kosovo, și mi-am dat seama că, dincolo de asemenea metafore, reporterul de război vede la orice pas povești dramatice. Că însăși siguranța sa este pusă sub semnul întrebării, iar scrisul devine uneori victimă colaterală după o zi plină de provocări mult mai pragmatice, cum ar fi existența ca persoană. Și totuși, la sfîrșitul zilei, găsește timp pentru metafore și fără jumătate de votcă…

Vremurile cînd Hemingway pleca de la barul „Chicote” pînă în prima linie a tranșeelor pentru a re­la­ta despre bătăliile de lîngă Madrid au trecut. Războiul arată la fel de hidos, miroase tot a praf de pușcă, dar e altceva… Atacurile duse la baionetă, contraatacurile pe flancuri – atribute ale unor scenarii de filme ieftine.

În „războiul inegal”, vezi conflictele din Afganistan și Irak, știm că există o coaliție de armate occidentale care luptă cu „teroriștii”. Dar cine sînt aceștia din urmă? Unde pot fi găsiți, cine sînt liderii lor? Care este ide­o­lo­gia în numele căreia creează ambuscade, detonează cu­tii cu explozibil „homemade”, lansează rachete im­pro­vi­zate? Care sînt limitele teritoriului lor? Iată cîteva în­tre­bări cărora reporterul de război de astăzi trebuie să le găsească răspunsul înainte de a păși către zona de con­flict. Ușor de zis, dificil de realizat. Diferențele culturale, apar­tenența la un trib anume, raportarea la Coran fac lu­crurile tot mai dificil de descifrat pentru europeanul se­co­lului XXI ce ajunge prin nisipul Kandaharului, spre exemplu.

Iar, în cele din urmă, care este finalitatea unui asemenea demers? De ce ar fi mai important să iei toate acestea asupră-ți, în loc să relatezi de la nunta lui Năstase cu Brigitte ori să ai exclusivitate din celula lui Becali? Pentru unii, a fi reporter de război este similar cu a rosti Crezul acestei meserii. Să mergi în locurile fierbinți ale planetei înseamnă să vezi cum se împarte lumea după Yalta, să pășești întotdeauna mai departe decît unii pot gîndi, să fii obiectiv și să-ți asumi totul. Fără a aștepta, la întoarcerea acasă, lauri vremelnici.

Pentru că unii încă mai cred că fac o meserie importantă, fascinantă, unde tancurile se ascund, în fața reporterilor, sub ramurile de măslin…

Răzvan COJOCARIU, reporter TVR Iași