Militarul roșu

„Ei, știi ce înseamnă succesul?” mă întreabă zîmbind ștrengărește și co­pilăros în timp ce printre maldărele de dosare grele caută un mic pergament primit de la unul dintre cei mai ti­neri voluntari ai Crucii Roșii. Prin rîn­durile scrise un pic stîngaci, dar chi­nuit, citesc doar mulțumiri pentru încrederea și generozitatea cu care di­rec­toarea centrului o are pentru toți copiii ei. Iar aici, de la cel mai mic la cel mai mare, „toți sînt copiii mei”. Îmi dă exemple de tot felul de scrisori cu timbrul tuturor județelor în care Crucea Roșie din Iași a peticit cum a putut suferința oamenilor, spunîndu-mi că „să-ți mulțumească cineva pen­tru că l-ai ajutat, pentru mine este cea mai mare satisfacție”.

De cînd a ajuns directoare la Cru­cea Roșie, ușa de la biroul Virginicăi Beldean a stat mereu deschisă. Fie că peste pragul ei au trecut oameni ră­mași pe străzi, „femei cu unsprezece co­pii acasă sau bărbați cu coada între picioare pentru că au rămas fără servici”. Aceasta le-a oferit de fiecare da­tă nu doar umărul ca să-și verse a­ma­rul, ci și o supă caldă pentru care nu a cerut și nici nu o să ceară niciodată ce­va la schimb.

Un genist al sufletelor

Aici, femeia îmi spune că și-a format o a doua familie, în care cea mai ma­re mîndrie a ei sînt tinerii de la care își ia elanul și energia să ducă la bun sfărșit toate campaniile uma­ni­ta­re. De asemenea, recunoaște că i se pa­re greșit faptul că uneori se ge­ne­ra­li­zează pe seama tinerilor, și că „eu am foarte mare încredere în generația voastră”. Iar aici, la centru, femeia se la­udă că pe lîngă viziunea asupra fru­mosului și a nobilului, îi ajută pe vo­luntari să-și dezvolte „o latură a sufletului”.

Cînd vine vorba de treabă, coboară mi­li­tă­ria din pod

Deși inimile blînde sînt mereu vă­zute ca fiind slabe, doamna Virginica Beldean este întruchiparea vie că ăsta-i doar un mit, iar atunci cînd vine vorba de treabă coboară mi­li­tă­ria din pod. La propriu, pentru că în tinerețe, 1973 mai exact, aceasta intra ca ofițer la catedra militară, vrînd să demonstreze că este o femeie pu­ter­ni­că. Aici, deși a stat timp de 17 ani, fe­me­ia îmi mărturisește că în tot acest timp s-a simțit precum o studentă. „A­proape întotdeauna mă îmbrăcam și îmi făceam părul asemenea cur­san­te­lor mele”.

Mai tîrziu, directoarea s-a re­o­rien­tat către protecția civilă, spunînd des­pre profesia ei că „este o armă foarte frumoasă”, care a ajutat-o să se form­e­ze și să înțeleagă importanța lucrului în echipă. Totuși, experiențele cele mai intense le-a trăit atunci cînd a fost pusă față în față cu bombele rămase pe teritoriul nostru din Al Doilea Răz­boi Mondial. Fostul militar a lucrat și ca genist, pericolul arătîndu-i că tre­buie să „prețuiesc viața și să mă bu­cur de tot ce e frumos”, ajungînd as­t­fel mai apoi la Crucea Roșie. Unele dintre deprinderile vechi încă le mai păstrează și acum, cum ar fi statul drept pe scaun, trezitul devreme sau modul în care-și organizează ac­țiu­ni­le de voluntariat asemeni unor „misiuni”. Se vede după privirea mereu alertă și atenția la detalii că încă îi este dor de uniforma de ofițer, amintindu-și de o știre în care un pompier a resuscitat o pisică pe jumătate moartă. „Militarul nu are doar un suflet bun, ci este și un bun tovarăș de viață”.