Probă fără linie de sosire

A alergat 500 de metri fără să respire, mînat parcă de o forță care îl împingea de la spate. Mai repede și mai repede, pînă cînd mușchii de la picioare i s-au strîns ca într-o contorsionare. Aproape că a căzut în genunchi. Îi treceau prin fața ochilor atîtea imagini cu o viteză năucitoare, încît s-a oprit să răsufle, cu ochii închiși. Inima i se zvîrcolea  fără astîmpăr, pulsîndu-i pînă în gît și îngroșîndu-i venele de la tîmple. Mai avea zece secunde și încă 200 de metri pe care parcă i-ar fi dorit să nu existe.

De undeva, de sus, o găleată cu apă l-a înviorat ca prin minune. 100 de puncte bonus și încă jumătate de minut pentru a-și termina cursa. Adversarii? Doi în față și încă trei în spate, momentan s-ar afla pe podium, atîrnînd medalia de bronz, asta dacă nu se împiedică sau dacă nu primesc și ceilalți puncte bonus. Din tribune, uralele pe care le aude parcă mai tare îl obosesc încercînd să le distingă înțelesul. Un fel de mormăituri, combinate cu în­ju­ră­turi și încurajări nu tocmai pri­e­te­noase.

Urăște să sară peste obstacole mai înalte cu două capete decît el, atunci cînd în față i se întind liane care îi acoperă obrajii. Ultimele cinci secunde îi ticăie în minte ca o bombă cu ceas care stă să ex­plo­de­ze. Cinci, patru, trei, doi… Fluierul de final i-a trecut pe lîngă urechi asemenea unei sirene asurzitoare a unui tren accelerat.

Game over! Nu e nimic, mai are încă două vieți.