Moartea minei de uraniu se amina

Sa cauti o vizuina si sa tragi cirtita afara. Daca-si vede umbra, primavara e departe. De unde stiu batrinii ce vede animalul miop, cu mustatile oparite de aerul de-afara? E treaba grea, fiindca in satele din Crucea, barba alba de miner inca nu s-a pomenit. Nici acum, nici mai tirziu, poate-odata si-odata, cind s-or inchide portile cu “accesul  interzis”. Numai ca degeaba anunta “astia” ortacii sa se pregateasca sanatosi, ca ultimul front national de uraniu e gata in 2009. “Nu mor caii cind vor ciinii”, se repede “batrineste” seful de sector al minei Crucea-Botusana. De la paznic la director, nimeni nu crede in “ce vorbesc aia pe pereti” despre o Romanie fara exploatare de uraniu.

“Esti dur tare, cu nevasta?”, “Pai, cam da.” “Minti?” “Na, ca orice om”. Nu preotul coborit de doua ori pe an sa dea cu agheasma in capela din mijlocul pamintului intreaba astfel de lucruri pe oamenii din ultima mina de uraniu din tara. E un psiholog. El vine doar o data pe an, cu o caravana de medici, fiindca in Suceava, la Crucea, doctorita abia vine o data pe saptamina, iar la mina nu este cabinet medical de vreo doi ani. Si atunci cind apar camioanele albe, rasa aparte, ortacul e intors pe toate partile. “Bolile nervoase, astea-s la noi, nu altele cum se spune”, pufneste Vali. E lider de sindicat, cu 15 ani de front. Mai ales ei, cei ca si el, care lucreaza “in front”, direct in extractia propriu-zisa a minereului, ei sint ciocaniti in oase si-n amintiri. “Ii citesti copilului povesti?”. “Nu.” “Ii bati?” . Raspunsurile vin aspru. Monosilabic sau cu o ridicare din umeri. “Oamenii adincurilor” nu se dau niciodata usor la vorba.

Mai rid de naivitatea “astora de la oras” care vin cu manusi sa se infatiseze lor, care si-au asprit sufletul si trupul carind la roaba bolovani otravitori. Vali nu stie sa spuna cum era inainte, daca-i placea sa haladuiasca prin paduri, de pilda. Voia sa fie electrician. In clasa a patra. Vrea sa explice cum se intimpla cu firea unui om coborit la astfel de munci intunecoase, dar isi despica din cuvinte, “ca e si normal. E cea mai dura munca din lume. Si dupa noi, tot duri, da’ mai blinzi, ar fi agricultorii.” Atit. Repeta “dur” invalmasit, ca pe un cuvint magic, gasit la nevoie sa inlocuiasca ceea ce ar suna intr-adevar “dur”. Intr-o inlantuire “ortacul e dur”, “munca e dura”, “viata noastra e dura”, nu trebuie sa se mire nimeni ca odata intrat in Crucea, e scorojit de priviri si cuvinte… “dure”. Din tata-n fiu, minerii se aduna in familie sub pamint. Nimeni dinafara, numai ei, fiii de mineri isi doresc sa fie mineri, si cum “90 la suta dintre noi avem familii”, sub pamint se incheaga o casta. Ei cu adevarurile lor, putin rostite. Vali e amuzat ca cineva s-ar interesa de ce nevestele, de pilda, nu stiu nimic despre viata subpaminteana: “Doar nimeni nu stie ce-i cu noi, ce facem noi acolo. Aducem bani si gata.” Si asa, obisnuiti cu tacerea, nimeni nu crede in vorbe aruncate dinafara. Ce daca autoritatile din domeniul energiei nucleare anunta oficial ca 2009 va fi ultimul an de viata al minei Crucea-Botusansa, ca altele au fost inchise dupa mai putin timp de exploatare, iar Crucea are deja 25 de ani de extractie. Ei stiu ce stiu si le vine-a ride ca se pleaca urechea la “astfel de zvonuri”. Cel putin cinci-zece ani, zice toata lumea, de la paznic, miner, director de mina, la primar, mina va trai fericita… pina la deschiderea alteia unde vor lucra cu totii dupa aceea.

In inima Crucii

Nu. Mina nu se poate inchide, zica ce-o zice “imparatu’ lu’ peste.” “Pai hai s-o luam babeste”, incepe viceprimarul, miner pensionar si el. In satele comunei abia cartofii daca mai cresc. Se mai lucreaza la gatere, dar lemn nu prea este. Pina si Primaria depinde direct de mina: “Noi luam taxe pe cladiri, pe utilaje, pe masini. Sigur nu se inchide. Toata comuna, pina si femeile lucreaza la mina. 780 de oameni aruncati in somaj aduc probleme sociale. Nu se poate. Nu pot ei sa fie asa inconstienti incit sa dea curs la asemenea brambureala. Ma-ntelegi?” Se… “sub-intelege” din privirea afundata sub sprincene, cu barbia proptita in piept. Oamenii nici nu mai pomenesc de Crucea ca singura mina de uraniu din tara. Au gasit mii de alte explicatii si de discursuri prin care se conving unii pe altii ca mina lor e a lor. Stiu ca importul de uraniu ar fi poate mai ieftin. De asta, mina lor trebuie sa reziste din alte ratiuni. “Ia s-o luam si mai babeste”, continua cu ochii afundati si mai tare sub sprincene. Chia asa. Un ortac bunic, pe-o prispa, cu barba alba… “da, e mos Vasile. Vasile Rusu. Are aproape 80 de ani.” Citiva mineri bunici ar spulbera mitul mortii devreme, cu oasele indoite, cu praf intarit in plamini, silicoza, cancer si celelalte. Dar mos Vasile e prea batrin, totusi. Cind s-a deschis mina din Crucea, in ’83, era deja pensionat. Nu. Atunci, imediat, apare o alta explicatie: “Nu se-nchide si va spun de ce. La Interne este unu’ care a plecat de la noi, de la uraniu. Adica, daca ajungi mare, cind poti sa faci ceva, lasi tu sa se darime locul in care ai crescut?” Si primarul stie ca mina nu va cadea. Dar din alte motive. Pentru ca nu exista agricultura in comuna. Si mina tine loc de asta. Minerii au renuntat la hrana uscata, ca sa primeasca pulpe de pui si alte alimente, expediate direct pe la casele lor. “Adica, asa, are mincare nu el singur, cum era cind aveam cantina, dar toata familia. Normal ca omului ii convine. Mina asta, va spun, tine loc de de-toate”. Si Valentin Lazarut, Vali, cum ii spune toata comuna, lider de sindicat, stie la fel –  ca mina nu se va inchide. Ca sa inchizi o mina trebuie sa dai bani de ecologizare. “Si mai e ceva. Daca ramine Romania fara mina, se va intimpla cum a fost cu gazele. Importul poate sa fie mai scump, ca fiecare te taxeaza ca treci cu uraniu pe teritoriul tarii lui. Noi avem contract pe anul asta. Chiar daca vor, nu ne pot inchide. Avem productie de 10 ori mai mare decit pe vremea comunismului, cu toate ca sintem de trei ori mai putini mineri”. De fapt, asta e vocea enervanta din urechea minerului care se dezbraca de salopeta sa se duca acasa. Daca incepe ecologizarea, se vor inchide galerii. Galerii mai putine, productie mai mica. Comenzi neonorate. Asta a fost soarta si altor mine din Suceava sau din Banat. “Dar e greu sa deschizi o mina. La Turghes, de exemplu, este minereu, da’ au inchis-o ca nu aveau drumuri potrivite. Acuma vor s-o redeschida. Da’ e greu. Asa ca o mina inchisa e ca un sfirsit de lume. Pentru totdeauna”. Si mai e ceva care-i imbarbateaza pe toti – “mineru-miner”. “Noua nu ne e frica de criza. Iesim in strada, facem greve, ne inchidem in mine. Nu. Mineru-i om dur. Nu se poate ca acuma, de exemplu. Ca de un an, avem salariile de 1500 de lei, adica mai mici decit inainte. Si este lege ca nu se poate sta 12 luni cu salariul mai mic decit anul trecut. Noi nu ne intimidam de pretextele lor de criza.”, priveste tintit Vali. Da. Oriunde, in orice context, minerul a invatat sa fie “dur, ca lucram in pamint, nu se poate pleca capul cind iesim”. Lui ii place mineritul. Dar nu pregeta sa se pensioneze. Nu vrea sa se intoarca, asa cum au facut altii, sa ia si pensie si salariu. Treptat, in comuna, minerii nu se mai intorc. Nu daca au lucrat “in front”… Mai bine pleaca in Italia, asa cum fac deja destule familii din Crucea. Asteapta pensia ca sa plece mai departe, la altfel de munci.

Foamea de aur “dur”

Dar ziua de munca nu se uita usor. Se lucreaza in trei schimburi, de dimineata pina dimineata, cu pauze de doua ore, timp in care se resoarbe emisia de gaze emanate in timpul extractiei. Iosif Tauscher e pensionat. A lucrat 15 ani, si pe vremea lui Ceausescu, si sub noul regim. Nu vrea sa se intoarca. “Nu s-a schimbat nimic” – asa stie el – “aduc tirnacoape de-acasa, n-au unelte. Stiu, ca minerul e infometatul de aur. Foamea de bani te face miner, ca pe vremea lu’ Ceasca aveai 3000 de lei salariu. Da acuma, nu merita, ca lucrezi cu aceleasi unelte, cu aceleasi roabe, cu aceleasi lopeti ca si atunci”. E drept, s-a electrificat mina intre timp. Dar ca si pe timpuri, apa se opreste uneori si baia de la sfirsitul zilei se face in riu. Moartea Lesului, mina in care uraniul era forat pe uscat si praful iscat i-a dus pe toti minerii la genocid nu bintuie amintirea nimanui. Si acum, si asta recunosc toti minerii, “trebuie sa uzi peretele inainte sa strapungi, ca sa nu se faca praf. Dar daca ti se termina apa, nu conteaza. Nu este miner care sa nu faca vreo doua gauri de extractie pe uscat. N-ai ce face, ca trebuie sa-ti termini norma, asta e.”, recunoaste si Vali. Iosif isi punea bluza pe cap ca sa nu inspire, dar norma de lucru, acum a crescut. Oamenii se dezbraca in tricou si muncesc. Rar sa fie un guler de pus la gura si la nas pentru cind se opreste apa. Dar mina s-a insinuat in viata tuturor, ca un birlog de scapare.

Uraniul e nevinovat

Oamenii Crucii par uniti sub un legamint: orice-ar fi, orice-ar suferi, nu uraniul, nu mina sint de vina. Nu. Cancer, malformatii, boli de oase, nimic din cele pricinuite de radioactivitate ei nu stiu sa li se fi intimplat de pe urma minei. Poate reumatism, atit. Poate boli nervoase. Poate silicoza- “putin”. Daca insist sa gasesc nod in papura de uraniu, sint dispusi sa admita ca poate li se tocesc dintii. Tuturor, in toata comuna, nu doar minerilor. Au dat uraniului partea uraniului si isi iau astfel de-o grija. Un exces de zel analitic face mina sa para pardosita in puf. De vina sint inconstientii care purced la “batai cu perne”. “Aici, in Crucea, la Botusana, uraniul nu omoara”, imi spune un operator pensionat dupa 22 de ani de mina . El analiza nivelul de radioactivitate al bolovanilor scosi de aici, de 100 de ori mai mare decit fondul comun. Poarta uniforma dintilor lipsa, si un nas mare si patat sub caciula de blana sovietica. “Apai cum sa nu se imbolnaveasca”, izbucneste cind statisticile mortalitatii din comuna nu-i dau dreptate, “cind, de!… Eu va spun ca daca omu’ lucreaza cum trebe, atunci n-are nici pe dracu’. Astea, ce se spune is adevarate. Ca omu’ nu-si pune casca, nu-si pune protectie, nu-l intereseaza si-apai se plinge ca-l dor toate.” Te gindesti la sudori, la manusile lor de protectie, la masti. Minerii  trebuie sa-si puna doar o casca. Nu-i mare lucru. Si mai sint si supraveghetori, daca-s prinsi fara… “ei!, nu stiti ce-i acolo. Ca omu’ are de stat de la sapte la doua, de exemplu. Pai nu-i ia mai mult de doua ore sa-si faca treaba. Mai o sticla de palinca, ba de vin. Veneam eu, imi dadeau oamenii si mie, venea controlul, ii serveam si pe ei si tot asa. Va spun, accidente in mina, protectia muncii, ce spun astia, is balarii. Alcoolul, asta e cu accidentele.” La barul cu termopane al satului se implinesc vorbele din ajun ale viceprimarului, cind mi-a spus ca ziua-n Crucea e simpla: “Pai oamenii, la mina, vorbesc despre neveste, dupa aia vin la crisma si vorbesc despre mina, dupa aia pleaca-acasa si se culca”.

Barbatii se uita chioris de dupa pahar la profesorul de sport al scolii din sat. Mare, barbos, cu mina pe-o sticla de bere, cind ei, minerii, beau “numa’ tarie si vin la pahar”, omul se revolta dezinvolt. “La copii astia eu le-am facut testele de IQ. Is destepti si degeaba. Stau aici, nici unu’ nu trece de un metru 50, nici unu nu tine mintenimic din lectii. Is prostiti; ei simt radiatiile, nu asti batrini.” Incearca sa-i scoata in vacante din sat, sa-i obisnuiasca “afara”, sa nu le dea prin cap sa se faca baietii mineri.  Oamenii isi intorc privirile peste umar. Mina, ea trebuie salvata: “Daca eu va spun, ce nu intelegeti? Nu radiatii dom’le, ci alcoolu’ –  ala din mama-sa si din tata-su – i-a retardat pe copiii astia!”.

Oana OLARIU