Spectator la teatrul de razboi

Povești fără timbru Niciun comentariu la Spectator la teatrul de razboi 14

Cinci ani de Israel, de tara staina, vitrega si plina de razboi. Tata era muncitor calificat in constructii. Statea in Tel Aviv, un oras in care, cind exploda o bomba intr-o statie de tramvai, pe malul marii se dansa pina tirziu. Isi scuipa in sin noaptea, cind strazile erau luminate de explozii, iar tipetele ii cresteau in creier ca niste buruieni. Acasa suna o data pe luna de la telefonul public. Stia ca un loc aglomerat nu era sigur. Ca era sa moara de doua ori in atentatele cu bomba, nu ne-a povestit decit la intoarcere, pe fuga, intr-o interviza cit o parere.

Cind a venit, pe peronul garii nu-l astepta nimeni iar dimineata de februarie ii intra in oase. Asa a vrut el, sa apara neanuntat.

Toti aveau copii, neveste si case ridicate pina la jumatate

Prima viza a primit-o in 2001. A plecat ca sa pot urma liceul, sa fie cu sufletul impacat ca are cu ce ma creste. S-a intors dupa un an, ca sa plece iar in 2005. Urma sa dau la facultate peste scurt timp si el voia neaparat, in mindria lui de tata, sa spuna lumii ca are fiica studenta. De-un strungar la 40 de ani nu mai avea nimeni nevoie in tara. Cind a inceput razboiul in Israel, el nu s-a mai putut intoarce. Degeaba se vorbea pe la televizor ca muncitorii romani vor fi trimisi in tara. Aveau nevoie de mina de lucru pentru demolari, care adunau sub moloz miniile oamenilor. “Cind m-am reintors in Tel Aviv a fost mai rau, iar dupa doar un an nu mai stiai unde sa te ascunzi.  Cei care am fost adusi din Romania am fost cazati la niste baraci improvizate unde noaptea mureai de frig. Daca voiai sa te speli ieseai afara cu o cana de apa, cum faceam in copilarie, pe prispa. Bucataria era la comun, dar nu-ti venea sa-ti faci mincare acolo.” La lucru erau dusi cu autocarele dimineata si adusi seara inapoi. Numai dupa ce a inceput razboiul i-a mutat mai aproape de santier. Le era frica sa-i lase la periferia orasului. In tara intrase panica in toate familiile celor plecati. Toti muncitorii au fost sfatuiti sa vina in tara si aproape nimeni nu s-a intors. In primul rind din cauza contractului semnat pe trei ani. Dar Israelul ii tinea si prin nevoia de bani. Toti aveau copii, neveste si case ridicate doar pina la jumatate. Cind atentatele cu bomba s-au inmultit, orice miscare a devenit periculoasa. “Daca te faceai ca arunci o punga pe strada erai impuscat imediat. Peste tot erau oameni in civil cu arme pe sub haine care supravegheau si nu stateau la discutie cu tine. Lor li se parea ca ai o bomba in punga si ca vrei sa o plasezi, sa le ucizi semenii.” Ajunsese sa nu mai poata privi in stinga si in dreapta. Privirea si-o strunea sa stea fixata doar inainte. Nu era bine daca o facea pe-a curiosul. La un moment dat, baracile au fost demolate. Asa, din senin, fara sa le spuna nimeni de ce. A pufnit in ris abia cind si-a amintit cum a dormit citeva nopti intr-o biserica romaneasca. A avut noroc de infatisarea care l-a ajutat sa  semene c-un bastinas: ten creol, chelie in mijlocul capului, nu prea slab, nas acvilin si ochi de culoarea maslinelor verzi. Altfel ar fi fost oprit de politisti pentru acte, iar “supraveghetorii” cu arme s-ar fi uitat mereu chioris la posibilul “terorist”.

“Azi eu nu mai trebuia sa traiesc…”

De la numaratul pe degete in  ebraica a ajuns sa vorbeasca limba fluent, dar cuvinte mai incurcate n-a auzit pina atunci. In primul an a incurcat borcanele cu o pancarda pe care era scris “santier in lucru”. A infipt-o invers in pamint. Patronul i-a facut semn sa o intoarca, apoi le-a zimbit romanilor pentru prima data. Nici cind s-a dus la piata nu i-a fost mai bine. Vasile, colegul lui de camera, om de incredere si patriot inrait, l-a invatat cum sa spuna: “dati-mi, va rog, un kilogram de cartofi!”. In fata tarabei a vazut ca, de fapt, facuse un compliment indraznet tinerei vinzatoare. S-a ales cu o mustrare si cu un kilogram de ardei. Pe Vasile nu l-a mustrat, l-a batut doar pe spate soldateste dupa care a renuntat la serviciile lui in ale traducerii. De Sabat nu lucrau. Duminica insa o petrecea pina la opt pe santier. Seara, toti romanii din Tel Aviv se intilneau la biserica crestin-ortodoxa, sa asculte slujba si sa manince sarmale. Preotul avea grija sa le mai stinga dorul de casa  si sa-i imbarbateze. Numai ca nu uita niciodata de predica despre fuga dupa bani si desfriul sufletului. Prieteni, neamuri, colegi, acolo aflau unii de altii, facind ochii mari si bilbiindu-se de emotii. “Si tu esti, ma, zburat din cuib? Ce mai fac ai tai?”, dupa care se intindeau la vorba, amintindu-si de boacane vechi si trasnai din tinerete. Dar risul li s-a inecat in git cind patronii le-au interzis sa iasa din locuinte. Ca sa nu fie ucisi pe strazi in luptele dintre evrei si palestinieni. Le spuneau ca nu garanteaza pentru viata lor. Paza cea mai buna le-a fost atunci frica. Atentatorii veneau deghizati chiar si in vesminte de femeie sau de preot, cu incarcatura de explozibil legata de corp sau dosita prin rucsacuri. Stiau ca au o menire si si-o indeplineau fara sa cricneasca: “Eram intr-o seara la cabina telefonica, vorbeam cu voi si a trebuit sa las telefonul, nici nu l-am mai pus in furca, nici nu i-am mai spus ce-i lu’ mama-ta… Am fugit pentru ca la 10 metri de mine explodase o bomba intr-o statie de autobuz. N-am patit mare lucru, dar era cit pe ce. Au murit oameni, au sarit bucati din ei in jur. Imi era asa de frica incit nu m-am uitat in urma, am plecat cu mina la ochi”. Mi-a spus cum iesea la o bere, cum localul in care se oprea era unul dintre cele mai aglomerate. Linga el incepea fagurele de locuinte pentru muncitorii straini. “Dupa jumatate de ora ne-am gindit sa plecam pentru ca a doua zi aveam iar lucrare. Pina acasa am facut un sfert de ora iar cind am ajuns si am deschis televizorul am vazut in direct ca localul in care fusesem noi adineaori era praf iar autoritatile inca nu numarasera victimele. Am incremenit toti in picioare asa cum eram. Azi eu nu mai trebuia sa traiesc…” A scrisnit din dinti aproape sa-si rupa maselele.

Pacea biblica, rivnita prin sabie

A stat cot la cot cu cei ce-au murit in atentate. A mers la spital in nenumarate rinduri la colegi schiloditi si arsi, sa-i imbarbateze cu toate ca stia ca n-or sa mai poata lucra, ca se vor intoarce in tara vai de ei, mai saraci decit au plecat. Vedea cum mureau romani despre care presa nu a stiut nimic niciodata, fiindca patronii aveau grija sa nu se afle. Au murit si pe santier, in accidente de munca. “Era unul de prin Craiova, saracu’. I-a cazut de la inaltime, ca se construiau cladiri cu cite 15 etaje, o ranga exact in moalele capului. I s-a infipt asa, in cap, iar el se tavalea ca un pui de gaina pe jos cind se zbate fara cap. A murit acolo pe loc, ca n-au mai avut ce-i face.” Asta i-a brazdat obrazul si fruntea cu zeci de cutite. A scuturat din cap ca si cum si-ar fi aruncat gindurile. Nu doar romani. Basarabeni, rusi, chinezi, coreeni, cubanezi si tot felul de oameni impinsi ori de regimul comunist din tara, ori de anarhia unei prea mari libertati stateau toti la un loc. Cel mai bine s-a inteles cu o mina de chinezi,  singurii multumiti de cit cistigau, chiar daca salariul nu era mult peste acceptabil. “Pentru ei un dolar face cit 100 la noi, iar familiile din China o duceau bine cu cit le trimiteau ei. Puteau sa si stinga in banca, deoarece la ei in tara banul are alta valoare si se pot descurca”. A mincat si dormit la ei in camera, insa intr-un mod in care nu si-ar fi imaginat niciodata. In aceeasi incapere stateau cite douazeci de insi, stateau impreuna si se intelegeau impartindu-si bobul de orez frateste. Dormeau pe jos, aliniati, ca paturile ocupau prea mult loc. La mai multe camere cu chirie, nici nu se gindeau. Pentru ei preturile erau prea mari. Cu banii pe care ii dadeau in Israel pe doua luni la chirie ei isi cumparau casa in China. “Oameni asa de solidari n-am vazut de cind is eu. Traiesc toti asa cum pot si nu se pling, maninca orez toata ziua, rar carne. Am mincat si eu odata si am aflat cum e. Nu mi s-a intors, am mincat in continuare. Avea un gust bun”.

Sinagoga “perciunatilor”

Din vremurile bune i-a ramas o livada de mandarine. Fura fructele coapte, cum sint la noi merele de soi cind trag copacul spre pamint. Nu conta ca era pazita de un om inarmat. Isi lua un coleg, un sac si bicicleta si pornea cu un strop de teama in piept, ca acei copii plecati la furat prin vecini. “Ma gindeam ca am sa maninc o luna din sacu’ ala cind a dat paznicul peste noi. A strigat sa nu miscam ca trage da noi n-am stat. Valica a lasat tot, a incalecat pe bicicleta si a fugit. Eu nu, am luat si sacul dupa mine, cum sa-l las?! Cind am vazut eu ca merg greu cu el, l-am aruncat cit colo, mi-am pierdut si slapii… Am luat-o la goana. Paznicul n-a tras, dar daca ne prindea faceam puscarie, ca asa sint legile pe la ei”. Nu s-a simtit vinovat ca era sa incalce una din cele Zece Porunci dar nici fericit. Intr-un fel, se bucura ca n-a izbutit. De atunci nici n-a mai incercat, se ducea in piata si cumpara. De la un timp si-a mai luat un loc de munca, sa poata trimite acasa mai multi bani. Ziua lucra pe santier, in constructii, iar noaptea matura o sinagoga din apropiere. Cladirea era uriasa, simpla si plina de barbati care se rugau de dimineata pina seara. “Oamenii nu lucrau, nu aveau familii, nu faceau nimic. Doar se rugau, iar statul ii platea pentru asta. Aveau niste perciuni lungi de tot pe care si-i rasuceau incontinuu in timpul rugaciunilor. Din urma lor maturam saci de par de la perciuni, asa de multi erau. Li se spuneau “perciunatii” din cauza asta.” Dupa ce l-au mutat pe alt santier, si-a gasit alt loc de munca. De data asta, la un batrin. Avea nevoie de ajutor prin gospodarie. Ii facea treaba prin curte, ii mesterea prin casa, dar mai ales, in fiecare seara, ii stringea miile de oua din ferma de gaini. Le aseza cu atentie in lazi si astepta masina sa vina sa le duca la fabrica. “Is harnici astia, stiu cum sa-si faca gospodarii, sa miste treaba. Ei se asociaza in familie si-si deschid afaceri mari. Batrinul asta, la care am lucrat eu, avea ferma, iar fiul fabrica unde erau stampilate ouale.”

***

Cind a venit acasa, avea ginduri mari. Voia sa-si cumpere teren pentru o ferma de vaci, sa urmeze exemplul, sa nu mai fie sluga niciodata. Dar diminetile au inceput sa se umple mai repede cu lumina. In zorii zilei in care tata a plecat din nou, ca niciodata, personalul era deja pironit pe sine. De data asta nu l-a mai asteptat.

Paula SCINTEIANU

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top