Glasurile înnodate pe clape
Povești fără timbru 23 martie 2014 Niciun comentariu la Glasurile înnodate pe clape 18Parcurgea zeci de kilometri pe zi dus și întors, o navetă din Grigoropol, Transnistria, pînă la Chișinău. Diminețile le petrecea în studioul de înregistrări, iar după amiezile fugea la școală. Seara își pregătea temele pentru ore pentru ca a doua zi să ia drumul de la început.
„Mama este persoana care m-a motivat să cînt. Micuță fiind, ea îmi fredona cu glasul ei dulce cîntece de leagăn, ca să adorm mai bine, veghindu-mi astfel somnul. Mai târziu am memorat aceste cîntecele și mi le cîntam singurică, iar mama mă cuprindea și stătea cu mine până nu adormeam. Laura e o blondă cu ochi albaștri, iar zîmbetul i se înseninează ori de cîte ori vorbește despre muzica din viața ei. „Mereu a făcut parte din mine. Am trăit alături de ritm, tempo și versuri.”
Daniela, prietena ei din copilărie îi este și acum alături, o privește lung, cutreieră fiecare policioară din amintiri și realizează că mereu a făcut parte din viața fetei: „Mă uitam recent la poze. Ambele, eu și Laura, eram micuțe și îmbrăcate în rochițe de păpuși. Gesticulam haotic, mimam emoții care trebuiau să le transmită cîntecul sau așa credeam noi.” Fetele rîd și se ghiontesc una pe alta. „Atunci cîntam în duet, eram două păpuși care doreau să devină vedete”. Acum sînt studente la Iași, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, la specializarea Jurnalism. „Mereu mă gîndeam că voi aveam o a doua profesie pe lîngă cea de cîntăreață, ca într-un final să o aleg pe cea de jurnalist”, spune studenta privind-o pe prietena sa, ce mereu îi zîmbește. Stă în cămin împreună cu alte patru fete, iar Daniela o vizitează adesea, nu pot să se despartă după ce o viață au fost împreună.
Versuri între chitară și pian
Cunoaște bemolii grei şi atîţia diezi ai chitarei alunecă pe alb, pe negru, pe clapele pianului. Fratele e cel care i-a urzit să cînte la pian. El a fost la Școala de Muzică în copilărie, iar pianul era instrumentul pe care îl studia. ,,Eu eram întotdeauna entuziasmată să ating clapele acestui instrument, deși nu aveam idee cum să cînt, doar imitam, iar la 6 ani am hotărât să învăț la școala de muzică din Grigoriopol ,,Timofei Gurtovoi, pe care am absolvit-o deja de 6 ani cu succes.”. Nu a fost împinsă de nimeni, chiar dacă mama ei este profesoară de muzică la Liceul Teoretic ,,Ştefan cel Mare şi Sfânt’’, din orașul Grigoriopol din Republica Moldova, unde a studiat și Laura. „Aveam 6 ani cînd m-am decis să fac muzică, iar mama și tata m-au susținut.”.
„Am aflat că profesorul ce mă susținea e bolnav de cancer. Venea sleit de puteri în studioul de înregistrări, dar își ducea pînă la sfîrșit munca.”
Își iubește țara și a încercat să se promoveze între apele celor două rîuri, Nistru și Prut. „Am fost laureată a concursului «Hai să dăm mîna cu mînă», secţiunea muzică populară, am participat la lansarea CD «Lumea copilăriei», am reușit să apar și la televiziune la emisiunea «Ring Star»”, se bucură ea. Nu a cîntat doar acasă, în Basarabia, și-a încercat norocul și la Festivalul Internaţional de muzică populară ,,Mugurelul” din Dorohoi sau la Festivalului Internaţional de muzică populară ,,La fîntâna dorului”, în Şimleu Silvaniei.
„Uneori răgușeam, aveam nevoie de odihnă, deseori aveam nevoie de multe exerciții de încălzire a vocii, pentru a putea ajunge nota de sus”. Zîmbește cînd răscolește printre amintiri. S-a atașat de colectiv, de compozitor, iar cînd dinspre ei a venit lovitura, a durut mult. Vorbește încet în timp ce privirea-i alunecă prin toată camera. „Am aflat că Anatol Roșcovan, profesorul ce mereu mă susținea, e bolnav de cancer. Venea sleit de puteri în studioul de înregistrări, dar își ducea pînă la sfîrșit munca.” În scurt timp farmecul acelor ani și-a schimbat culoarea. Nu s-a oprit, dar îi era greu să se descurce. „E ca și cum ai învăța singură”, iar zîmbetul de pe fața Danielei s-a șters și cuvintele prietenei sale o frîng. O cuprinde și îi șoptește ceva la ureche.
De mînă cu mama a ieșit, însă, iar pe scenă. Se îmbolnăvise și pentru că respira tot mai greu pianul a început să șoptească sub palmele ei, iar vocea și chitara nu mai răsunau nici ele allegro.
„Îmi era greu să alerg dintr-un oraș în altul în fiecare dimineață, printre ore de canto, fără prea mult timp liber. Acum, însă, îmi pare rău că nu mai cînt.”
de Doina SÎRBU
Adaugă un comentariu