Îmbrățișarea care arde

Ochii de un albastru sticlos par să caute ce­va pierdut după geamul care desparte lumea de afară de noi, cei fugăriți de ploaie într-o ceai­nărie. Știe că ar trebui să vorbească, dar nu știe de unde să-nceapă. Îl doare, știu că-l doare, mi-a spus chiar el așa. „Mă doare tot.”

Numele lui este Dănuț Adrian Zlate, este din Iași, are 49 de ani și o formă rară de leucemie pe care-o poartă cu el de opt ani. Nu mai poate lupta să scape de boală, dar i-a rămas putere des­tulă cît să n-o mai lase să crească. „Sîngele meu e vîscos, e prea mult și trebuie să merg o dată pe lună să scot chiar și un litru”, îmi spune sim­plu.

Era în Irak de nouă luni atunci cînd au în­ce­put să-i răzbată pe trup primele semne. „Boala mi-am descoperit-o singur, pe Internet. Am ști­ut să-mi citesc simptomele și astfel am aflat de ce sufăr.”

Era în Irak de nouă luni atunci cînd au în­ce­put să-i răzbată pe trup primele semne. „Boala mi-am descoperit-o singur. Acum, cu In­ter­ne­tul, oricine se poate documenta și singur. Am ști­ut să-mi citesc simptomele și astfel am aflat de boala mea.” Plecase la muncă, îmbutelia apă pentru soldații americani din teatrele de răz­boi, iar boala lui începuse să evolueze, însă me­dicii de-acolo nu știau să-i spună de ce suferă, de ce îi treceau prin piele rînduri peste rînduri de înțepături după ce îl atingea apa. Și i-au spus să se întoarcă în România. „E foartă parșivă boa­la asta. Eu fiind convins 80% de ce am, m-am dus la medicul de familie și i-am cerut să-mi dea trimitere la hematologie, mi s-a făcut aspirație de măduvă, au trimis-o în Germania, de unde mi-a venit răspunsul pozitiv.”

Nu există unguent pentru durerile lui Adri­an. O baie, un bărbierit, o zgîrietură, cearșaful care-i învelește patul, toate îi fac pielea să ustu­re ore întregi. Se plimbă doar, ca să doară mai puțin și doarme puțin ca să nu se strîngă ore prea multe între el și patul care arde. S-au adu­nat peste el, însă, datorii care l-au dat afară din a­partament acum doi ani, iar soția a plecat în Italia să muncească. Cu fetele lui vorbește din cînd în cînd, deși stau în gazdă în Iași, iar el la un centru de primire în regim de urgență al Primăriei, singur. Nimic dintr-însul nu spune, însă, printre cuvintele pe care le respiră calm, că ar avea nevoie de cineva, de oricine.

Speranță pe ceas

A cerut 180 de euro pentru cîteva analize u­nor fundații însă l-au refuzat pentru că prio­ri­tate au copiii „și așa și e. Am văzut o fetită de trei ani care suferea de leucemie așa că nu pot spu­ne că am eu mai multă nevoie decît ea.” S-a lăsat în voia sorții, știind că nu-și putea a­run­ca niciodată privirea prea departe în viitor. „Nu pot să mă gîndesc la ce voi face peste o săp­tă­mînă. Cei care au avut boala mea, de la depis­tarea ei, au mai trăit în medie zece ani.” Au tre­cut opt pentru el și speranțele s-au renăscut, monstruos, în gînduri cenușii și-a încercat să moară de două ori. „Eu sper să mor cît mai re­pede, să scap de dureri.” Mai întîi, cînd a fost scos din casă, a înghițit toate citostaticele, apoi le-a strîns din nou în pumni și între buze într-un parc, dar l-au găsit de fiecare dată, l-au salvat. „Bă­nuiesc că nu era timpul pentru asta. Nu am vrut să scap de problemele financiare ci de du­re­re. Nu o mai suportam.”

Vorbește îngrijit, iar bolii care-l frămîntă îi știe metehnele toate, dar nu-l ajută cu nimic.

Așa că așteaptă, cu un calm care-i stră­luceș­te în ochi, să treacă fiecare ceas. De sărbători, da­că trupul n-o să-l doară prea tare va ieși la plim­bare. Ăsta e refugiul lui, în toată ne­mul­țu­mirea gîndului că n-a putut, că nu a apucat să facă mai multe, așa cum știe c-ar fi putut. „Am o memorie foarte bună. În Irak existau calcu­la­toare avansate și eu am învățat să lucrez pe ele fiindcă am stat pe lîngă cel care știa deja. Și-am ajuns responsabil de ele”, îmi povestește. Toată lumea  de acolo era uimită că el știa să lucreze pe acel calculator fără nici o școală în domeniu. Vorbește îngrijit, iar bolii care-l frămîntă îi știe metehnele toate, dar nu-l ajută cu nimic. Ori­cum a înțeles că e a lui și în îmbrățișarea ei tre­buie să și lupte. Adrian nu cere ajutor și, dacă nu vorbește, nu-i auzi durerile. Doar în ochi îi mai mustește, cuminte, trecutul întreg și che­ma­rea fără vlagă a unei frînte zile de mîine.