Despre servantul public Gheorghe Nichita şi fratele „Mihăiţă” din Copou

După 25 de ani de nebunie „tran­ziţională”, Iaşul rămîne pro­fund marcat de o comico-tragică tri­pletă: Simirad-Solcanu-Nichita. Şi-au transmis peste timp, unul al­tu­ia, metehnele şi aerele de grandoare. În vreme ce ei făceau asta, din Iaşi s-a scurs întreaga substanţă: căzută în cenuşă, aria industrială a ora­şu­lui s-a axat pe servicii, de îndată ce aco­lo au apărut mall-uri (vara, magazinele sînt goale, dar holurile sînt pline, fiindcă aerul condiţionat nu costă; iarna, aceleaşi magazine de­vin „muzee”, dar holurile produc ace­ea­şi căldură la care oamenii speră cînd pleacă din apartamente, în­chi­zîndu-şi caloriferele); umilită şi lipsită de orizont, populaţia a mi­grat (Iaşul era al doilea oraş al ţării, ca densitate, de cîţiva ani buni a coborît bine în clasament); trans­for­mată în „etichetă” numai bună de vîndut prin campanii electo­ra­le, cultura a devenit o monedă de schimb pentru care acum, ca şi altădată, „naturelul simţitor” al intelec­tua­li­lor propagandişti produce semnă­turi de susţinere. Astăzi, Iaşul nu mai este un oraş, ci este un soi de groapă peste care, din cînd în cînd, de regulă prin octombrie, se coboa­ră, cu voie de la Primărie şi Mitro­po­lie, mitul unui miracol.

Iaşul es­te, mai cu seamă de cînd dl. Gheor­ghe Nichita este, după lege, „primar”, o ciudată îmbinare de ev mediu şi postmodernitate. Ia­şul este urîţit şi, doar aparent paradoxal, are aerul unei mahalale din­tr-un film SF. De la o vreme în­coa­ce, se întîmplă că domnul numit, după lege, „primar”, adică dl Gheor­ghe Nichita, are „viziuni”. Mai exact, de cînd cu „regionalizarea”. Fără să fi contat vreodată, în trecut, în politica mare, fără să conteze acum în politica mare, cel care ar trebui să înţeleagă faptul că „pri­mar” înseamnă, de fapt, un individ ce se află în serviciul oamenilor (deo­potrivă al celor care l-au ales, dar şi al celor care nu l-au ales, s-au ab­ţi­nut ori nu s-au prezentat la vot), deci nimic altceva decît un servant public, dl Nichita vrea să supra­li­ci­te­ze „acasă”. I se pare că e simplu, încurajat fiind, din dreapta şi din stînga, de lipsa unei opoziţii po­li­ti­ce, cel puţin pînă acum. Încurajat fiind de cultura asistenţială pe care a indus-o în oraş în cei zece ani de mandat. Încurajat fiind de ego­la­tria în care se scaldă, ascuns după draperiile grele ale biroului din Pa­la­tul Roznovanu, sediu al repre­zen­tanţilor cetăţenilor din municipiul Iaşi. Cu toate aceste încurajări, primarul Nichita e lipsit de curaj. Ca atare, dumnealui nu are exerciţiul dialogului. Dumnealui „dispune”. Aşa „a dispus” ca teii de pe Bu­le­vardul Ştefan cel Mare să fie tăiaţi şi să fie înlocuiţi cu salcîmi japo­nezi. La fel„ a dispus” ca vreo cinci sute de arbori din Copou să fie marcaţi spre a fi doborîţi, din cîte se pare. „A dispus”, în aceeaşi manieră, că cei care au sesizat acest abuz ar fi „cretini şi isterici”. Du­­pă asta, a decretat într-o conferinţă de presă că aceiaşi oameni se află „în eroare”, fiind „victime ale mani­pu­lărilor politice”. Ceea ce, chiar dacă ar fi adevărat, nu anulează în vreun fel insanitatea deciziilor acestui serv public a cărui fiecare acţiune în­seam­­nă aprinderea becului de panică. Şi, totuşi, „primarul” dispune. Toc­mai pentru că trăiesc într-un oraş în care cel care, pe vremuri, îşi dorea să fie „un Simirad”, apoi „un Sol­ca­­nu” (pînă la a căpăta, finalmente, con­şti­nţă de sine şi a deveni „el în­suşi”, adică Marele El) poate să de­cidă fără a întreba pe nimeni, am dispus şi eu, ca simplu cetăţean, că este  momentul să merg în parcul din Copou spre a face exact ceea ce şi alţi ieşeni (şi nu numai!) au făcut: să iau în grijă un „frate”, adică un arbore marcat de monomania ser­vu­lui public Gheorghe Nichita pen­­tru betoane.

L-am botezat „Mi­hăi­ţă”, iar similit­u­dinea cu ceea ce în­ţe­leg că ar fi fost numele de cod al infor­m­at­orului Se­curităţii Gheor­ghe Ni­chi­ta nu este de­loc întîmplă­toa­re. Întîmplător poa­te fi doar faptul că acolo, sus, în Co­pou, „Mihăiţă” în­că e verde, privind spre înălţimi şi neştiind cînd va ajunge drujba ser­vantului public Ni­chita şi la baza tulpinii sale.

de Daniel ȘANDRU | politolog

Text publicat pe adevarul.ro, pe data de 23 mai 2014

Sursa foto: geozamfir.ro