Zile de toamnă în care cărțile și caietele au prins suflet de student
Povești fără timbru 22 octombrie 2014 Niciun comentariu la Zile de toamnă în care cărțile și caietele au prins suflet de student 10240 de zile, lungi și grele ca de post. Zi de zi, noi, studenții care poate deja am terminat o facultate sau care încă mai avem o licență sau o dizertație de dat, am reluat în minte visele pe care le avem. Vise mari, nerealizabile însă cu doar cîteva milioane pe lună. Însă știm că dacă nu pornim de jos, nu vom ajunge prea departe. Fiecare dintre omuleții care și-au pierdut o lună de zile în „librăria de carton”, de la Tîrgul de rechizite și manuale școlare „Excelsior”, a venit aici ca să strîngă un ban. Fie pentru o sală de sport, o viață mai sănătoasă, mai multe haine, de cheltuială sau poate pentru chiria pe o singură lună măcar.
În librărie mișună copii, părinți, femei sau bărbați plictisiți, cupluri și prieteni, printre care ne strecurăm și noi, „albăstreii”. Copiii trag de cîteva caiete cu Violetta, părinții trag de ei, apoi ajung să scoată la casă și 800 de lei din portofel. În fiecare zi, aceleași probleme, cu mai multe sau mai puține plînsete, alinturi sau bătăi din picioare care spun de la sine: „vreau!” Însă eu nu-mi mai simt picioarele, iar spatele pare să se încăpățîneze să nu mă slăbească nicio clipă din durere. Bătăturile de la picioare mi-au săpat cîteva urme adînci, umede și dureroase pe care încerc să le trec cu vederea, strîngînd ușor din dinți. De dimineață, de la ora 9.30 și pînă la ora 22.00, s-au scurs peste 12 ore în care am alergat printre rafturile de carton, am aranjat după mărime și culoare fiecare caiet și fiecare carte care nu era la locul ei.
Dimineața, cînd nici măcar muzica din Palas nu e pornită și nici magazinele nu și-au terminat de îmbrăcat manechinele, primim de obicei marfa. Vrafuri de caiete sau manuale școlare și cărți, ghiozdane, pixuri, penare, creioane, toate stau împachetate. Nimeni nu ne spune ce trebuie să facem, dar fiecare parcă își știe și sectorul și treaba. În cîteva clipe, caiete studențești, dictando, de matematică, caiete mici, dictando, de matematică, blocuri de desen, caiete cu foaie velină, caiete de tip I și II sînt așezate perfect pe rafturi. Georgiana e șefa noastră de sală. Încearcă să se împartă în toate direcțiile și cu pașii ei mici și vioi să acopere toate rafturile. Ceea ce ne spune mereu e că trebuie să fim rapizi și eficienți, altfel ne trimite acasă. De aceea, tălpile papucilor ne troncănesc apăsător în urma fiecărui client, învățăm cărți și manuale pe de rost și ajungem să recomandăm și cărți pe care nu le-am citit și pe care nici nu le vom citi prea curînd.
Pentru zona de manuale și cărți, o avem ca șefă pe doamna Mirela. Spre deosebire de Georgiana, care este mai puțin înaintată în vîrstă, doamna Mirela seamănă uneori cu o puștoaică de liceu. Se îmbracă și în colanți de piele și în blugi și în bluze decupate sau îndrăznețe, și uneori ascultă muzică la căști. Îi place rockul și ne uităm împreună pe youtube la chitariști, „frumoși ca niște fete”, cum îi place ea să îi numească în timp ce rîde și se entuziasmează ca o adolescentă. Pasiunea pentru rock i-a rămas, spune ea, de la primul ei iubit din liceu, care era chitarist și care îi cînta și dedica balade. Îmi dau seama că a trecut demult de acea vîrstă abia cînd vine în vizită fata ei, care sigur este trecută de școala generală. Atunci doamna Mirela se transformă în mamă.
>Numărînd zilele
Vlad e printre puținii băieți de la tîrg. Ne-a povestit din prima zi, în timp ce mîncam lacom o shaworma după șase ore de stat în picioare, despre motivație și despre visele pe care le are. Despre faptul că mănîncă sănătos și că așa a reușit să slăbească și că lucrează ca să-și strîngă bani pentru a-și deschide propria sală. Ne-a povestit și despre tatuajul pe care vrea să și-l facă pe braț și pe care să scrie „Motivation”, pentru că el crede că e ceva care-l reprezintă indiferent de vîrstă. Noi, fetele, ne adunăm în jurul lui și chicotim, îl îmbrățisăm și îl pupăm scurt pe obraz. Vrea să se căsătorească, să fie independent de părinți, să-și gătească singur, iar pentru asta are nevoie de proprii bani. Pe care e conștient că nu îi va face aici.
La jumătatea perioadei, ne-am mutat de la parter la etaj. După ora 10 seara, după ce toată lumea își termina tura, rămîneam și umpleam cutii, cărucioare, mese pline cu cărți și rafturi învelite în folie pînă dincolo de miezul nopții. Cîțiva băieți și cîțiva paznici, în rest fete mici-mititele, slăbuțe, au mutat munți (de manuale) din loc
Marele nostru noroc e că aici nu e nimeni țîfnos și nu se uită urît la tine. Nici măcar cînd ne adunăm ciorchine să bem cafeaua, să bîrfim sau să tragem cu urechea la poveștile altora. Însă aici nu e interesat nimeni de ce știi tu să faci sau ce facultate sau cîte facultăți ai terminat. Dacă știi să îți faci treaba e bine, dacă nu, ori pleci acasă ori înveți. Asta încerc să îi explic și eu Mădălinei, colegei mele, care de dimineață pufnește și trîntește fiecare caiet. N-o ajută însă niciun cuvînt de-al meu, pentru că ea se aștepta la altceva cînd a acceptat postul. Mă întreb la ce te poți aștepta de la o librărie? Să te țină în palme, să te facă director, să-ți dea un scaun mai moale… Nu-mi răspunde, se strîmbă și dă din mîini gesticulînd a lehamite și a un soi de „nu înțelegi tu cum stă treaba”. Nu am răbdare cu ea și nici nu-mi doresc asta, mai ales că e singura din zece care se plînge neîncetat. Cu toții numărăm zilele pe degete, pe calendar, tăiate una cîte una cu pixul. Dar în liniște. Îmi dau seama că majoritatea colegilor mei au ajuns la tîrg printr-o cunoștință. Fie ea mătușă casieră la librărie, rudă cu directorul, cu părinți care au o altă cunoștință care le-a spus de post, de la alți colegi. Doar eu mi-am trimis CV-ul într-o seară, într-o doară, ca să fie.
La jumătatea perioadei, ne-am mutat de la parter la etaj. După ora 10 seara, după ce toată lumea își termina tura, rămîneam și umpleam cutii, cărucioare, mese pline cu cărți și rafturi învelite în folie pînă dincolo de miezul nopții. Cîțiva băieți și cîțiva paznici, în rest fete mici-mititele, slăbuțe, au mutat munți (de manuale) din loc. Cu cît se apropia facultatea ne-am zărit unul pe celălat prin cîte un colț, ascunși pe după rafturi. Fiecare și-a făcut calcule, s-a gîndit cum va alerga în ultima săptămînă între facultate și tîrg și fiecare a văzut orele de curs ca un refugiu de la care nu vor mai lipsi.
***
Într-o lună de zile, aproape că m-am mutat în Palas. Aici, pe fotoliile moi și vișinii, pe care alții își odihnesc picioarele după cine știe cîte ore de cumpărături, am stat eu. Am mîncat în fiecare zi o porție de cartofi prăjiți și un sandviș la un leu de la Auchan sau cîte un sandviș de acasă, rătăcit prin geanta care deja începuse să-mi miroase a șnițele calde, dosite între două felii de pîine. În Palas, singurul lucru pe care nu l-am experimentat a fost somnul. În rest, acolo mi-am băut cafeaua de la tonomat, acolo am stat ore întregi cu laptopul așteptînd să îmi înceapă tura, în timp ce am mai scris cîte un text, acolo am citit „Zaraza” mea, de Andrei Ruse, dosită printre rafturi de ochii curioși și de buzunarele lacome ale părinților de copii cu bani.
Aici am ascultat aceeași muzică seacă și fără versuri de care mi s-a acrit, șase ore pe zi, șapte zile din săptămînă. Aici mi-am dat jos hainele și am îmbrăcat tricoul de prezentator produse, mereu acolo pentru orice client, indiferent că o fi unul țîfnos sau nerespectuos. Aici m-am plimbat cu liftul către baie, căutînd prin minte cuvinte și elemente care să mă țină ancorată în lumea mea și care să nu mă lase să mă pierd într-o meserie care nu mi s-a predat în cei trei ani de facultate.
Aici am învățat că nimic nu e imposibil după 12 ore de stat în picioare și că nicio cutie nu e prea grea pentru mîinile mele.
Adaugă un comentariu