Viața pe dos e, de fapt, pe bune

Mai țineți minte vîrsta la care toate visurile naive și realitatea erau toarse într-un singur fir? Cu no­duri în care stăteau priponiți balauri, ma­șini zburătoare sau locuri de joacă în care nu există noapte, suferință și nici foame. Noduri care, eventual, societatea le-a tăiat chirurgical cu bisturiul. Poate părea absurd să nu te maturizezi, însă piesa care s-a ju­cat vineri seara la Teatru Fix, „Ce-am ales să uit” de Petro Ionesco, a ară­tat, în mod ironic, o realitate crudă. Cu cît încercăm mai strașnic să de­ve­nim o piesă funcțională din puzzle-ul societății noastre, cu atît devenim mai iraționali și mai privați de gîn­di­rea liberă.

De cealaltă parte a scenei, de­par­te de sticlele de bere pe jumătate goale și de ghinioniștii care nu au prins loc în primele două rînduri, mai mulți copii prinși în corpuri de adulți se joacă cu mașinuțele și cu păpușele. Un haos colorat de ba­lo­nașe din săpun, discuții despre Zî­na Măseluță și jocuri cu pompieri, hoți și vardiști. Scena, care este re­pre­zentativă pentru restul piesei, nu a durat mult, iar mai departe s-au derulat încă vreo zece portrete scur­te, fiecare fiind caracterizat de o idee specifică. Acestea au culminat cu „adevăruri crude”, spuse fie de unul sau mai multe personaje, sub umbra unui reflector în timp ce altul mimează la microfon, fie in­vers. Iar copii care în urmă cu cîteva minute erau fericiți că a început școala, s-au îndreptat cu o privire serioasă către noi și ne-au spus ce au învățat. „Am învățat că la școa­lă trebuie să înveți mecanic indiferent dacă-ți place sau nu; Am învățat că la școală nimeni nu te pre­gă­teș­te pentru viață; Am învățat că la școa­lă nu există egalitate de șanse.”

Aceste pasaje au fost balansate cu altele amuzante, care însă au avut un scop asemănător și anume de a critica lumea în care trăim. De exem­plu, într-o scenă, în timp ce res­tul stau ca niște statui pe scaune, o tî­nă­ră vine zîmbitoare în centru și spu­ne că „anul ăsta se poartă căma­șă cu dungi”, pentru că imediat cineva să i-o arunce în față ca pe un pește mort. La fel se întîmplă și pentru rochia roșie cu buline, gean­ta de firmă, parfumul scump, ori pantofii cu toc subțire. După ce se îmbracă la modă, lumina se con­cen­trează iar asupra unui singur punct și alte trei fete ne-au spus ce se poartă cu adevărat anul ăsta. „Anul ăsta se poartă frica; frica de singu­ră­tate; frica de dentist; frica de dependență; frica de întuneric…”.

Deși au fost multe scene care au dat de gîndit, una dintre cele mai puternice a fost la sfîrșit cînd un actor a încălcat cel de-al pa­tru­lea zid în timp ce restul au stat în spate lipiți de un perete pe care era proiectat un televizor defect. „V-a plă­cut? Nu ne in­teresează. Vă credeți prietenii noș­tri? Ne-ați crezut? Am mințit. Sînt în fața dumneavoastră cu un text învățat. Cuvinte care se sparg de fața dumneavoastră și se pierd pentru totdeauna. V-a plă­cut? Nu ne interesează”.