PSD-ul pune acciza pe cartofi

Ca să ajungi din Copou pînă-n CUG cu autobuzul îți ia vreo jumătate de oră. Deși e o du­mi­ni­că importantă pentru toți românii, ieșenii nu prea mișună pe străzi. Stația de la universitate nu e aglo­merată, ca de obicei, studenții stau probabil la căl­du­ră, la mama acasă, pentru că le-a dat Ponta liber.

La capătul liniei 42, cobor lîngă piața de le­gu­me. „Cartofi domnișoară, cartofi ieftini și buni că de mine pot să se scumpească”, mă îndeamnă un negustor de vreo 30 de ani. Ală­turi de el se află mi­cro­buzul încărcat cu var­ză. Țăranul își suflă în mă­nuși și se plimbă printre căpățîne ca să-și dez­mor­țească pi­cioa­rele. „Nu am fost la vot și nici nu știu dacă mai apuc să merg, că lor nu le pasă de noi, ță­ra­nii, le trebuie numai votul și pe urmă uită”. Ve­cinul din dreapta, care mai are vreo zece saci cu ceapă de vînzare, se uită chiorîș, lasă ceapa și vine lîngă noi. „Băi, Ilie, da’ prost mai ești, de aia nu se schimbă nimic, că stau toți și se ascund după deget ca și tine în loc să meargă să-și aleagă pre­șe­din­tele. Eu am lă­sat-o pe Magda mea, de 13 ani, să ia seama de marfă și am tras o fugă pînă la secție, da’ tu, bă, parcă nu ai cap!”, se întoarce nea’ Gri­go­re supărat.

La secția de votare nr.193/194 nu e mare îmbulzeală. Jandarmii spun că a fost mai mul­tă lume de dimineață.

În una din sălile cu cabine de vot, radioul e dat la volum mare și un cîntec fran­țu­zesc ce se aseamnănă cu o manea îi înveselește pe mem­brii comisiei. O tînără de 22 de ani, îmbrăcată frumos ca în zi de sărbătoare, speră să vină cîți mai mulți care au încredere în vot „pentru că de obicei toți spun: nu merg la vot că-i frig sau că oricum Iohannis nu are șanse… Eu zic că are șanse dacă megem toți cu încrederea în votul nostru. Sper la un președinte care să modifice situția actuală, sper la «Nu Ponta!», sper să-l alegem pe Iohanis pre­șe­din­te, nu spun că este el cel mai bun, dar de ceva ani sîntem națiunea cu alternativa «răul cel mai mic»”, îmi spune studenta. Un bărbat cu feciorul său în brațe a ieșit din secția de votare mai de­vre­me, soția are încă un bebeluș pe care îl lea­gă­nă în că­ru­cior, ambii vor o schimbare spre bi­ne. La întrebarea ce își dorec pentru ziua de mîine, bărbatul mi-o taie scurt. „Sincer? Să iasă Iohanis!”.

Expresia „sperăm la ceva mai bun” o aud foar­te des, pare a fi un clișeu deja, sau mai degrabă vocea majorității. Pensionarii vin în grupulețe la votare, pe drum se mai sfătuie, mai bîrfesc, „am ieșit pe frigul acesta numai ca să votez, vrem li­niș­te și să avem ce mîn­ca”, mă lămurește o doamnă cu părul cărunt, îm­bră­cată cu un palton lung . „În pri­mul rînd vrem bunăstare, noi pensionarii s-o du­cem un pic mai bine. Noul președinte trebuie să fie pu­ternic, tînăr și să creadă în poporul său, să-l uneas­că, nu să aducă vrajbă între noi”, ros­teș­te mătușa par­că recitînd din sloganurile lui Victor Ponta. Elena Stancu își așteaptă so­țul la poarta grădiniței. Are un machiaj modest, dar pleoapele poartă un fard albastru pro­nunțat. „Președintele trebuie să fie un om care să ne poată trezi la realitate pe toți, să nu ne mai fure, vreau pe cineva bun pentru noi și pen­tru cei plecați, să-i facă să vină înapoi acasă”, zice femeia. Soțul ei o completează scurt: „Nu vreau roșu și atît!”.