Defilarea speranțelor deșarte
Pastila de după 2 decembrie 2014 Niciun comentariu la Defilarea speranțelor deșarte 14Românul înconjurat de străini e mai patriot. În Ardeal se bate cu ungurii pentru că nu-şi poate purta tricolorul liber pe stradă, iar peste graniţă se luptă cu sistemul, stînd ore întregi la coadă să poată vota sau se uită dispreţuitor la cei care îi denigrează poporul.
În şcoala generală simţeam altfel Ziua României. Acum aproape nu o mai simt deloc. Atunci, fie că voiam, fie că nu, ne aşezam în coloană, doi cîte doi, şi purtam steagul ţării pe străzile oraşului. Sărbătoarea se ţinea mereu în parc, unde se adunau militarii care trăgeau focuri de armă, preotul care nu uita să predice în fiecare an, primarul şi oamenii lui care stăteau mereu la poze cînd duceau coroane la monumentul istoric dedicat celor care au murit pentru ţară. Cu adevărat mişcaţi de această zi erau de departe veteranii de război, cărora le alerga sîngele în vene precum în 1918 pe fronturi. Decoraţi cu medalii sau cu epoleţii plini de stele, bătrînii ostaşi stăteau mîndri, cu capul sus, în faţa mulţimii. Timpul crestase văi adînci pe chipurile lor, prin care se prelingea cîte o lacrimă rătăcită, cînd îşi aminteau acele vremuri. Pierderea prietenilor, mutilări, totul cu preţul libertăţii, al unirii, al unei singure Românii.
Cea mai mare bucurie de 1 Decembrie era că nu mai făceam ore. În plus, parada militarilor era încîntătoare. Defilau în uniformele lor verzi, cu arma la umăr, în acelaşi pas, de parcă erau nişte roboţei teleghidaţi.
Ceremonia se repetă în fiecare an, iar în timp se pierde adevăratul motiv pentru care se ţine sărbătoarea, se pierde autenticitatea. Televizorul e plin de astfel de defilări. Bunicii se uită în fiecare an pentru că sînt prea bătrîni să mai meargă în centrul oraşului. Au auzit că acum cel mai important e că se dă de mîncare, de asta nici nu se mai obosesc să ajungă la paradă.
Adaugă un comentariu