Straja din Padurea Spinzuratilor

In satul Straja, aciuat intre Radauti si Putna, legendele se impletesc repede, cu andrelele, in fata sobei. Barbatii le incheaga adesea cu plugul, pe cimp, iar copiii nu indraznesc vreodata sa le rupa firul. Dimpotriva, atirna de el spaime mai mari, cu personaje mai zdravene decit au fost. Moroi, comori care striga sa fie descoperite, fiare ce scormonesc Dealul Guruietului si anaconda din Padurea Intunecata se preling din paharul istoriei cu rabdare si tilc. Nimic nu i-a speriat pe ei, strajenii, si nici nu i-a scos din ale lor. Si acum, tot dupa legile vechi se conduc, amintindu-si mereu ca ei poarta prin vene singele celor mai buni arcasi ai lui Stefan cel Mare. Strabunii lor erau “straja” cea mai strasnica impotriva dusmanilor, intemeind un sat de eroi.

Si pentru ca strajenii  traiesc in legende de cind ii lumea, in Padurea Spinzuratilor si astazi se sperie caii de la nimic iar oamenii cu sufletul vindut isi agata streangul printre crengi.

A fost odata, dragii mosului…

… un sarpe mare cu o gura cit o sura. Dar asta a fost demult tare, isi mai amintesc doar batrinii cu ochii impaienjeniti de vreme si cu miinile de coaja de copac. Parintii lor si bunicii au avut de patimit de pe urma anacondei din Padurea Intunecata. In satul Straja, situat la 35 km de Radauti spre granita cu Ucraina, au crescut cindva doua paduri. In una din ele, sarpele cel mare pierdea vitele  satenilor, ademenindu-le cu suier ascutit. In cealalta  insa, blestemul se roteste si-acum. Padurea Spinzuratilor isi intinde crengile tari, sa prinda in ele oamenii cu ginduri rele, care-si spala astfel pacatele. Daca e un blestem sau o facatura nimeni nu stie, insa moartea nu a ramas in trecut si nici nu a plecat in lumea ei. Inca mai da tircoale si mai cere jertfa.

Mama Cirtiboaia este mai batrina decit toate batrinele din lume. Se roaga la Dumnezeu sa-i pice macar tot atitea closte cit i-au picat si anul trecut iar ouale de gaina sint adunate atent intr-o cutie de carton, linga pat. “Daca cineva voia sa scape de un ciine sau o pisica, ducea animalul in padure, aia deasa si intunecata si le lega de copac. A doua zi daca se ducea, nu mai gasea nimic, anaconda le inghitea cu totul”. Se spune ca ar fi zarit-o cineva intrind intr-o gaura mare in pamint, linga o piatra. De asta, oamenii nu se incumetau sa plece singuri noaptea in padure si, cum sa omoare jivina nu era chip, scuipau in sin de cite ori aveau treaba pe-acolo.  Si ar fi omorit-o pentru ca seara le veneau vacile acasa fara lapte, “le mulgea pe cimp si vaca sta cind o mulge sarpele, ba chiar se duce singura la el. Si oamenii au tocmit un vacar sa stea cu ele sa le pasca in cireada, sa le pazeasca cumva”. Isi aminteste ca pe vremea cind era fata si a mers la taiat porumb a gasit un sarpe incolacit in strachima cu lapte pe care o luase cu ea. “O femeie a facut treaba de Sfintu Teologu si a gasit sarpele in asternut linga copilu mic. Nu e bine sa faci pacate cind e Teologu ca te cauta serpii”. Iar daca anacondei ii auzea cineva sisiitul de la departare raminea cu singele inghetat si cu o tresarire de gene. Tata Cirtiboaia isi aminteste toate, jucindu-se cu lingura prin ceaunul cu balnos, o mamaliga cu smintina fiarta la foc mic. Toti musafirii care i-au calcat pragul in anii din urma s-au lins pe degete dupa ce s-au ospatat din bucatele ei. Recunoaste insa ca nu-i bine sa se laude, ca inseamna mindrie. Apoi isi leaga mai bine broboada sub barbie. De ani buni se zvoneste ca anaconda a murit pentru ca nici nu mai mulge vaci si nici nu mai maninca pisicile aruncate prin padure de satenii care vor sa se descotoroseasca de ele. Li se intorc acasa. Tefere toate.

Batrina sta pe virful Dealului Guruiet si priveste trist in sat.  I-a ramas asa numele colinei de pe vremea lui Stefan. Aici, pe dealul unde-si are casa a fost vazut “cel mai mare porc mistret din toate timpurile”. Cel pe care n-au putut sa-l prinda vinatorii Domnului Moldovei. Avea puterea sa omoare toata ceata cu ciini cu tot. Coltii ii erau ca de fier iar cu ritul puternic si salbatic ar fi fost in stare sa scoata din pamint toate padurile.

Moroii din Straja cer un nume

Mos Sandocan urca greu Dealul, mai,mai sa-i para rau dupa monstrul lui Stefan. Ca ala era “fiara din carne”, dar azi “altii scormonesc pamintul asta”. Asa fac ei, mortii nelinistiti care te urmaresc la ceas de seara si te chinuie mult timp, uneori toata viata. Batrinul a patit-o acum citiva ani. Se intorcea de la serviciu ca facea naveta la Radauti. Si cum se intorcea de la gara, pe drumul ce ducea spre sat a vazut un copil mic, fara ochi in cap si cu mersul leganat prin aer. “M-ar fi urmarit pina acasa daca ma intorceam cu fata spre el si nu-i dadeam un nume. Era un moroi, un strigoi altfel spus, adica un copil mort fara sa fie botezat. Se arunca o batista in spate si se striga un nume, oricare. Eu am strigat Vasile atunci. A disparut dar cine nu stie cum sa faca, ramine cu el in spate toata viata. Era un batrin aici in sat care l-a luat acasa si il tinea in pod, il hranea. Intr-o zi l-am auzit cum vorbea cu el, ca un apucat. Urca in pod sa-i dea doua oua fierte si o bucata de carne prajita. Cind cobora scara, batrinul s-a trezit cu ouale aruncate dupa el. Nu i-au placut moroiului, pe semne. Si mosu il injura prin curte de numa, numa”. Nenea Sandocan ride de unul singur ca dupa un banc bun: “Auzi, sa nu-i placa ouale….”

Dar urechile ciulite ale batrinului il fac sa jure ca din pamintul asta se aud in fiecare noapte cind e liniste tropote de cai si plinsete de prunci. Asta pentru ca satul de acum poarta in pintec fostii arcasi ai domnitorului Stefan cel Mare. De aici i s-a tras si numele, Straja, pentru ca acei oameni au fost straja domnitorului si a Sucevei, locul de domnie. Ei sint cei care, pe timpul bataliei cu turcii si-au dus toate femeile si copiii pe un deal inalt, printre stincile numite astazi “Pietrele Doamnei”. Acolo s-au oprit tatarii dupa ce au fost infrinti, si la retragere au violat si au ucis cu sabiile lor, apoi au calcat in copitele cailor tot ce pingarisera. Si satul parca are memorie. Tot ce-a prins vreodata viata prin partile astea, nu se mai sterge in veci, marturisindu-se oricarui strain, oricit de neincrezator ar fi el. Oprit de pe ulita ca din intimplare, Ionut jura si pe mama lui ca e adevarat ce se spune. E profesor tinar de matematica la Iasi care a  plecat in excursie in munti anul trecut si a poposit la stinci pentru o noapte. Tropotele s-au auzit clar chiar in spatele lui. Cind s-a intors nu era nimeni, insa sperietura a fost sora cu moartea. De atunci nu mai pleaca singur, isi ia mereu prietenii.

Din poveste, inainte, mult mai este…

…pina cind oamenii au inceput sa rascoleasca dealurile, padurile si luncile cu hirletele lor ruginite. Acum s-au mai potolit pentru ca n-a gasit nici unul comoara de care se povesteste. “Se spune ca acea comoara e atit de valoroasa incit, zece ani de zile, toti oamenii din Straja pot trai fara sa munceasca” insa n-a fost sa fie nici pentru mos Leonte in tineretea lui. A cautat-o mult si bine insa cu toate ca nu a gasit-o este sigur ca exista, ca nu e doar un basm. A fost ascunsa de niste oameni bogati tot pe timpul luptelor cu turcii ca sa nu-i praduie dusmanii. “Ma gindesc ca daca gaseste cineva comoara din Straja, om s-a facut. Nu-i mai trebe nimica in viata”.

In gradina miroase a gunoi si a frunze arse, a fum, a frig si ploaie in acelasi timp.  Insa povestile oamenilor nu s-au terminat, nu se termina niciodata. Ei au timp sa povesteasca domol, aproape soptit, asezati pe butici, pe prispa sau direct pe pamint. Batrinii cu cirja alaturi, tinerii cu ochii scaparind a zburdalnicie. Doar undeva, nu departe de sat, undeva intre biserica si drum, linga un piriias, oamenii nu se opresc niciodata la birfa ori la taifas. Cind sint in trecere, caii se sperie si o iau la goana, rup drugul de la caruta iar cind sint la pascut isi rod sfoara de la pripon si fug. Nici cei mai batrini nu stiu ce-a fost in acel loc, insa nimanui nu-i prieste. Daca oamenii stau prea mult in locul acela le bufneste singele pe nas. Pentru ca “au patit-o prea multi ca sa fie minciuna”, baba Cirtiboaia crede ca e ceva necurat la mijloc. “Simt ei caii ceva, animalele au altfel de simturi, mai puternice, nu ca noi. Si mie mi-a dat singele cind m-am oprit prea mult linga riu. Veneam de la biserica si ma oprisem sa astept o vecina. Am ajuns acasa plina de singe, nu se mai oprea”. Copiii sint cei carora li s-a intimplat cel mai des, in timp ce se jucau. Acum locul este pustiu si parca nici greierii nu cinta vara prin iarba.

Omul intors din streang

Daca din locul in care le izbucneste singele afara, oamenii fug sau se feresc, Padurea Spinzuratilor ii atrage ca un facut. Este deajuns sa aiba omul probleme, ca imediat intra sub vraja ei. Ivan isi poarta simbetele pe ulitele din sat. Se mai opreste si prin circiume, dar numai cind nu are “treaba”. Si treaba nu se ispraveste niciodata pentru ca mereu intilneste oameni cu care sa stea de vorba despre ogoare, copii, neveste si blestemele padurii in care se spinzura oamenii in momentele de cumpana. Chiar el l-a intors acum un an pe unul din sat din drum cind “se intrepta spre Padurea Spinzuratilor, ca asa i-a ramas din neam in neam. Si se tinea de toate gardurile si era plin de singe pe miini de la cuie si aschii, ca nu voia sa se duca sa moara. Dar il impingea. Ca asa au patit toti, au fost siliti”. Abia l-a putut opri pe om si l-a dus acasa. Ivan povesteste ca era cu motocicleta lui si cu un prieten, si ca  atunci cind l-a urcat pe omul acela si a vrut sa porneasca, motocicleta s-a stricat. L-au dus acasa pe jos cu multa bataie de cap. Cind s-a intors a vazut ca motocicleta functioneaza iar. Pe drum, dupa ce a pornit-o, in urma lui a vazut “trei ciini mari cit niste vitei, flocosi si negri care alergau dupa mine. Am ajuns acasa si m-am incuiat si n-am zis la nimeni. De atunci am frica de ciini si de intuneric, nu mai pot iesi noaptea singur”.

Pe multi insa nu i-a mai putut opri nimeni. Ii gaseau cind se duceau dupa lemne ori dupa bureti agatati cu sfoara de git. Ii batea vintul ca pe niste frunze. Pe unii nu-i cunosteau satenii ca nu erau de prin fata locului. Pe vremuri nu conta cine era, tot ei il ingropau, fara preot, doar cu o cruce de lemn la cap si un “Doamne iarta-l!”. Badea Sandocan spune ca de vre-o zece ani nu s-a mai sinucis nimeni. A auzit de la bunicul sau cum ca, in aceste locuri au fost spinzurati niste turci de catre ostenii nostri si crede ca aceasta ar fi fost padurea. Insa de la poveste si pina la sinuciderile numarate in ultima suta de ani, drumul coteste cetos. Cam aspru si plin de intuneric. Batrinul nu mai sta pe ginduri, parca il dor. Se suceste si pleaca. Din neguri de vremi, lor, strajenilor, li s-a dus vestea pina la Cetatea de Scaun, ca le-a dat Dumnezeu holde bogate si li s-au aratat mistere fara cheie de dezlegare. Oamenii par legati de pamintul lor cu vreun juramint apostolic. S-au inhamat sa traga la un drum pe care nici unul dintre ei nu se-opinteste: marturisirea.

Paula SCINTEIANU