Matematica din tramvai

Mirel e genul acela de prie­ten care atunci cînd ieși la o bere cu el și descoperi că în portofel bate vîn­tul, nu se lasă pînă ce nu ieși din Bază cel puțin la fel de beat ca și el. Iar atunci cînd vrei să-i înapoiezi datoria, întotdeauna se face că plo­uă și-ți spune „las’ că mi-i dai tu cînd ajungi patron”. Pînă acum, ni­meni din gașca noastră n-a ajuns director de firmă, însă de fiecare dată cînd mergem la el acasă să se laude cu ce și-a mai cumpărat a­vem grijă să ne arătăm apre­cie­rea cu hamei la doi litri.

Totuși, chiar dacă niciodată nu s-a plîns că are probleme cu ba­nii, Mirel nu a suportat vreo­da­tă ideea că trebuie să plătești pentru transportul în comun, în special pentru mersul cu tramvaiul. În­tot­deuna, fie că merge la mun­că, în vizită la rude ori la băut, preferă să o facă pe șleau „că și așa la ce tramvaie au ăștia, ar trebui ei să ne plătească să mergem cu ele”. Nu-i e frică nici măcar de controlori, care deși l-au prins de numeroase ori, s-a certat cu aceștia pînă ce a scăpat de ei, ori le-a dat date false. Cînd mergeam cu toții era și mai și, povestindu-ne despre cum el îi cunoaște pe jumătate dintre controlori sau că are o rudă la conducere.

La un moment dat l-am întrebat dacă și așa mai dă din cînd în cînd bani pe taxi atunci cînd întîrzie la serviciu, atunci de ce nu poate da doi lei și pentru un bilet de tramvai, explicîndu-mi apoi că-i o chestie de men­ta­litate. „Frate, chiar și atunci cînd eu iau amendă, eu de fapt economisesc bani.” Iar după un calcul matematic, Mirel învîrte niște numere rapid și-mi spune că într-un an dă (sau ar trebui să dea) mai puțini bani pe amenzi decît ar da pe bilete. Acum, nu știu dacă prețul acestora e prea mare ori amenda e prea mică, însă de cînd adeverințele de la universitate sînt li­mi­tate, iar bursa pe terminate, tind să-i dau dreptate.