Cine pune prețul fericirii?

Ce ai face dacă ai mai avea de trăit doar două ore? Te-ai panica sau ai rupe hamurile normelor sociale care te-au împiedicat să faci ceea ce vrei o viață întreagă? Ca să ne putem imagina mai bine, regizorul Florin Caracala a trecut pe foaie toate posibilele tră­iri, le-a răzuit peste o mînă de actori și le-a eliberat în scenă. Piesa „2 ore” îi are în distribuție pe Alex Iurașcu, Ancuța Gutui, Stanca Jabenitan, Cătălin Mindru și An­dre­ea Spătaru care joacă rolul unor victime. Ei sînt angajații unei bănci prinși într-un du­blu pericol. O dată că sînt luați ostatici de niște spărgători, iar a doua oară că sînt prinși ca niște șoareci într-o capcană de o avalan­șă.

Cel mai mare obstacol – frica

Spectacolul este realizat ca o ierarhie a tră­irilor sub presiune psihologică, personajele trecînd de la stări de vinovăție, de ură pînă la starea de defulare. Decorul aproape absent concentrează întreaga atenție pe jocul actorilor și pe mesajul transmis. Omul a devenit un sclav al prejudecăților, al nor­me­lor impuse superficial care nu fac decît să îi refuze șansa adevăratei fericiri. Frica sub toate formele ei pare a fi, de fapt, obstacolul pe care actorii trebuie să îl depășească. Pe scenă apare Cătălin, mic de statură și chel, cu o pereche de pantofi albaștri cu toc și cu sclipici. Se asortează cu batista albastră din buzunarul de la piept al sacoului. Băr­ba­tul începe a defila elegant, ca o gazelă ca­re șchiopătează. „Ce? dacă port tocuri sînt gay?”, își întreabă acesta colegii, în timp ce o fată din primul rînd își pune mîinile peste gură ca să nu îi scape rîsul printre degete. „Îmi las viața în mîinile unor cuie”, spune el vădit afectat, iar o colegă îi taie scurt „Tu și cu Iisus”.

Replicile amuzante alternează cu înju­ră­turile, cu frustrările și vociferarea viselor ne­împlinite. Piesa este ca un manifest al libertății căci oamenii suferă foarte mult de lipsa de speranță. „Cine ne spune cum și ce trebuie să facem?”, sună mai mult ca un în­demn la meditație replica lui Alex. Însă pu­blicul pare cel pus în dificultate căci odată cu întrebarea, hohotele încetează. Imaginea proiectată pe perete a celor două cronometre digitale care numără descrescător două ore creează tensiune. Actorii încearcă pe rînd sentimentele de speranță, de furie, de abandon și disperare că nu pot scăpa și că vor muri sub o grămadă de zăpadă. Însă în toate transformările psihologice care se ob­servă implicit și fizic, cînd actorii fac schimb de roluri între ei, se găsește scrijelit pe o bucată de suflet regretul că nu au făcut ceea ce au visat.

Suprimarea morții prin dorința de a trăi, găsirea echilibrului, spargerea limi­telor și normelor și puterea de a ștrangula teama cu lanțurile libertății. Iată secretul împlinirii!