Bonnie and Clyde în variantă proprie

Prima dată cînd am acceptat un compromis a fost atunci cînd di­mi­nețile mă prindeau deschizînd portiera unui taxi și apoi ușa grea de la bloc. Momentele în care făceam un acord tacit cu taximetristul încă de cînd făceam primul pas în ma­șină. Te-am trezit fix în mo­men­tul în care somnul îți devenea mai dul­ce în spatele volanului, iar eu am să mă fac că nu văd că nu por­nești aparatul de taxat. Iar la des­tinație, facem jumătate și ju­mă­ta­te. La cît de des o să am nevoie de taxi la mie­zul nopții sau la răsărit, tu vei fi me­reu acolo pentru mine. Și tot dru­mul o să stabilim planul doar din priviri, fără niciun cuvînt. Sună bi­ne, nu?

Apoi știam că dacă ai nevoie să îți acopăr prostiile făcute pe sub preș, o să vii la mine cu un buchet de flori, lăsîndu-mi de înțeles că iar am motive de îngrijorare. Însă cu­loarea și mirosul lor care-mi îm­pîn­zeau camera pentru o săptămînă, mă făceau să trec cu vederea și să te ajut să ținem secretul împreună. Da­că îmi cumpărai și cei mai scumpi pantofi pe care îi vedeam prin ma­ga­zine, chiar nu îmi mai păsa de un­de ai tu atîția bani de pierdut pe prostii. Începea să-mi placă ideea de a fi complici și de a îngropa în­tre noi furtișagurile comune. Așa pă­ream mai uniți, aproape lipiți unul de celălalt, de nedespărțit.

Încet-încet, casa mi s-a umplut de atîtea păcate, încît mi-am dat sea­ma prea tîrziu că asta nu mai pu­tem împărți la doi. Am rămas eu, cu păcatele tale înmulțite de atîtea gunoaie adunate de sub preș. Pe alea cine le scoate?