Fabule cîntate cu dor de casă

Pasărea Rock nu e doar o pasăre colibri care nu și-a găsit niciodată cuibul sau locul. Deși au cîntat sub diferite formule pe mai toate scenele din țară, ceea ce te face să îți dai seama că nu ai greșit locul concertului este faptul că deși componența s-a tot schimbat de-a lungul timpului, Mircea Baniciu a rămas mereu acolo. Mereu același, cu pălăria neagră care-i dă un aer ștrengăresc și cu chitara care-i susține fiecare melodie. Marți seară, de la ora 20.00, în parcul Palas, în preajma locului unde iarna este patinoar, iar vara sînt doar rîsete de copii și biciclete, Pasărea Rock s-a înălțat din nou deasupra Iașului într-un concert organizat cu ocazia Sărbătorilor Iașului.

De fiecare dată cînd se anunță un concert Pasărea Rock, oamenii care aleg să se transforme în spectatori dau impresia că sînt aceiași. Aceiași oameni liniștiți, mare parte dintre ei trecuți de prima tinerețe, oameni pe care îi vezi în primele rînduri clătinînd paharele calde de ceai, în locul sticlelor de bere. Asta mai ales dacă concertul este unul în aer liber, iar afară sînt puține grade, așa cum se cade zilelor de octombrie. „Șarpe șerpește cu ochi ca de pește”, ne spune Mircea Baniciu în timp ce aburii de frig învăluie scena și mai apoi se răsfrîng asupra publicului sub forma unor proiecții colorate. Unii sar după ele încercînd să le prindă sau încercînd să își închipuie că reușesc să pătrundă în acel peisaj care vine dinspre scenă și care dă impresia unor valuri neliniștite.

Deși majoritatea melodiilor cu care concertul începe sînt melodii noi ale trupei, scoase recent, spectatorii par să tresară tot la cele de pe albumul „Cantafabule”, melodii cu care poate că unii dintre ei au crescut, cunoscute încă din anii ’80. „Așa cum îi spune și numele, sînt un fel de fabule cîntate”, ne explică Baniciu atunci cînd vede că tot melodiile vechi adună mai multe aplauze în palme decît cele pe care trupa le-a scos de curînd.

Și pentru că atmosfera este una care îndeamnă către melancolie și aduceri aminte, ne invită să ne gîndim fiecare la dealul nostru cu dor, la cel de acasă. „Hai, dă-mi calul să ajung, unde-am fost odată prunc”, iar fiecare se leagănă în ritmul melodiei, cu ceva mai mult dor decît de obicei. Mai ales că zîmbim cînd ne amintim că Iașul are atîtea dealuri.